„Knock Knock”- See you soon
O sa merg la Bucuresti pentru cateva zile cu ocazia unei nunti importante… Nu am mai fost de anul trecut, dar se pare ca nu o sa vizitez nimic pentru ca nu o sa am timp. Si-mi place la nebunie parcul Cismigiu, deci nu e corect. Probabil ca o sa ma strecor afara dupa drumul ala infernal de 6 nenorocite de ore, ca sa iau si eu putin aer curat. Bine, nu va fi curat deloc, dar cel putin voi putea sa aleg eu directia.
Venind vorba, sper sa nu dau de multi nebuni, am auzit tot felul de povesti fantastice in ultima vreme. De fapt, am avut parte de unele chiar eu, dar o sa povestesc detaliat cand vin. Asta daca reusesc, cu toata nebunia din casa si cu toata nebunia de la scoala, ma cam indoiesc ca voi face ceva…
Cat despre blog, aproape ca-l las sa moara. Sunt intr-un fel inca pierduta, pentru ca am o multime de chestii semi- fictionale, povestioare aiurite si poezii pierdute pe care vreau sa le postez, dar nu stiu pe ce sa-mi axez blogul. Adica trebuie sa intre la o categorie, nu-i asa? Gen: intamplari cotidiene si poate rar ceva personal sau stiri din lumea interlopa sau chestii pur personale presarate cu cate o poezie pe ici, colo… Eu vreau de toate, numai ca ar fi aiurea, nu-i asa? Sau poate le pot incadra…
Oricum, va scriu in cateva zile, cel mult o saptamana. Iar acest articol este de „see you soon” ^_^. Impreuna cu o melodie foarte draguta:
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
Suflet Cu Renume
Işi uită, dar-şi aminteşte,
Că totul nu mai întinereşte.
Se tot pierde în zare,
Ochii-i devin mărgăritare,
Mărgăritare adânci,
Dar tari, ca nişte stânci.
Căci ochii lui cei înmuiaţi
Se sparg, vii, ca nişte disperaţi.
Iar apoi plânge şi râde,
De cele absurde,
Zbiară, şopteşte,
Cu culmile răzleţe.
Învie şi omoară,
Viaţa regelui de odinioară,
Viaţa regelui din el
Ce se trezeşte, cam tot din el…
Apoi vine şi zboară,
Se împiedică, coboară…
Se apropie, dispare,
Revine fără încetare.
Apoi vine şi pleacă,
Se-nchină se-nalţă,
Se ofileşte, înfloreşte,
Dar mereu străluceşte
Căci el va rămâne,
Suflet cu renume.
Leapsa :)
prima mea leapsa… sa vedem ce-a iesit 😛
1.Ce îţi place să faci atât de mult, încât ai plăti pentru asta?
* imi place sa stau, sa ma gandesc la toate lucrurile posibile si imposibile, de la persoane la povesti fantastice… pentru unii e pierdere de timp, pentru mine e un fel de a gandi
2. Dacă ai afla astăzi că mai ai de trăit exact 5 ani, ce ai face începând de mâine?
* as lasa totul balta, mi-as lua inima in dinti si i-as spune tot (i know who), iar apoi as cugeta lamentabil la alegerea unui lucru din duzina „am de gand sa…” si mai presus de toate, as face tot ceea ce stiu ca in alte circumstante nu as face
3. Dacă ai câştiga un milion de euro neimpozabil, ai continua să faci ce faci acum?
* nici gand, as calatori in toata lumea, as cheltui o groaza de bani pentru a incerca diferite lucruri, de la scufundari la alpinism si ritualuri ciudate… si mi-as lua carnetu’ mai devreme.
4. Peste 15 ani, ce-ai vrea să scrie pe prima pagină despre tine, în cel mai important ziar din ţară? Care ar fi titlul articolului?
* „a luptat si dorinta i s-a implinit”
5. Ce vrei să spună prietenii tăi despre tine la ceremonia ta funerară?
* „a existat si se va stii mereu”
6. Dar pe piatra ta funerară ce vrei să scrie despre tine?
* „niciodata sa nu spui niciodata”
7. Când erai mic, ce le răspundeai celor mari la întrebarea: Tu ce vrei să te faci când vei fi mare?
* sincer, intrebarea mi-a dat de gandit, caci nu-mi amintesc sa ma fii intrebat cineva vreodata asa ceva… (daca ma insel si o sa-mi amintesc, voi corecta)
8. Ce ai face dacă ai şti absolut sigur, dincolo de orice dubiu, că este imposibil să eşuezi?
* as trai… as simti totul pe propria mea piele fara sa ma tem, pentru prima data in viata
9. Ce-ai vrea să le spună copiii tăi nepoţilor tăi despre tine?
* vreti sa stiti cine a fost bunica voastra? (sa speram la un”da!”) Atunci am sa va spun o poveste frumoasa…
10. Dacă ai putea acum să te proiectezi în viitor, în ultima zi a vieții tale și să îți iei un interviu, care sunt trei întrebări pe care ți le-ai adresa?
* ai regrete?
* cui ai vrea sa-i multumesti?
* daca ai afla ca aceasta e ultima zi din viata ta ce ai mai face?
am gasit-o pe http://22minutes.wordpress.com
o poate lua cine doreste 🙂
O Pamanteanca Abatuta. Partea a III-a
Iar de aici, viata ei a tot strabatut bariera normalului cam de trei ori pe saptamana. La ce ma refer? Simplu. Aceasta a fost prima ei experienta meta… a inceput sa vada licurici pe la geamul ei, ceea ce e imposibil, asa ca s-a gandit ca nu erau chiar licurici, apoi a inceput sa vada fragmente nedefinite de culoare care sopteau. A continuat asa pana la intalnirea semi-zanei in aceea cafenea…
Fiind furtuna, era peste tot plin, dar gasise unul liber in capatul holului. Acolo era o masuta micuta de lemn, avea niste ornamente frumos pictate manual cu diferite culori. Credea ca e o crima sa se strice o asemenea masuta punand tot felul de bauturi calde sau reci pe ea, mai ales ca nu se gandea nimeni la asta. Neavand semnal la telefon si neramanand cu suficienti bani pentru a lua un taxi, se hotara sa ramana aici o vreme si sa-si citeasca cartea (shakespeare- poezii). Ar fi vrut ceva mai dinamic, ca hamlet sau visul unei nopti de vara, dar din pacate s-a ales cu poeziile lui. Trecuse ceva timp, pana cand o pereche de picioare ude leoarca intrara in separeul ei alaturi de baiatul visurilor ei. Arata de parca facuse un dus imbracat, dar si cu apa picurand din parul lui, arata tare dulce cu gropitele acelea. De aici, povestea isi urmeaza cursul normal, facand conversatie in locul acela inghesuit si parfumat, amandoi simtindu-se ca intr-un cort indian din cauza acoperisului tuguiat de deasupra lor, care la randul lui avea niste copi ale picturilor lupestre din pesterile stramosilor nostri decedati. Chestia ciudata fiind faptul ca nu intelegeau legaturile dintre indieni si oameni pesterilor. Find singuri, teoretic, au inceput sa vorbeasca, au aflat ca aveau o gramada de lucruri in comun, el ii arunca numai zambete, iar ea radia imprastind toata ploaia, care apropo, se si oprise… iesisera de acolo, platind cele doua latte-uri.
Venind vorba, aveau gusturi selecte despre cafea, din moment ce vorbim despre o ceainarie.
Pana la urma au plecat grabiti, uitand sa faca schimb de numere de telefon.
“Of, nu e corect, de ce eu?” Isi spunea intruna fiind cu capsa pusa fiindca nu era la fel de frumoasa ca fetele din revista aceea de adolescenti proaspat cumparata. Credea ca daca ar fi aratat ca tipa de pe coperta ar fi avut o sansa cu el… iar el, in celalalt capat de oras: “cat de ametit am putut sa fiu, tipa aceea era super, nu am reusit in viata mea sa ma simt atat de bine cu o fata, iar papagalul acela de prieten al meu le-a spus tuturor ca am facut-o intr-o ceainarie cu o urata. Dumnezeule, de unde naiba a reusit sa scorneasca asa ceva?” Cu gandurile imprastiate dupa o zi, care ar fi foarte bine si politicos descrisa printr-un “fiasco total” au ajuns in statia aceea nenorocita de autobuz. “Parca suntem in Londra, ce dracu e cu ploaia asta?” Isi spune pamanteanca… “nu din nou, am promis ca nu mai injur, nu e prea feminin.” Curand dupa conflictul interior al pamantencei, un troleu pe jumatate dezmembrat opreste intr-un final in statia aceea intr-adevar nenorocita…
– Biletele la control va rog, spune un barbos uracios catre ea.
– Da, sigur, o clipa, am abonament. Era atat de fericita ca-si facuse abonamentul in ziua aceea, cu o zi in urma primise o amenda sanatoasa, reusind cu greu sa scape fara proces verbal dupa ce mimase ca lesina ca sa scape de ei. Proasta idee. S-a ales cu o perfuzie nedorita la urgente si cu un controlor mare si furios care o astepta… cauta ce cauta, geanta ei zornaind vesela cu o punga de maruntis inutil in ea, in timp ce portofelul care ar fi trebuit sa fie acolo era de negasit.
– Domnisoara, aveti sau nu bilet?
– Da, am abonament, azi mi l-am facut. Trebuie sa fie aici, pe undeva… “sper”.
– Foarte bine, nu aveti, atunci dati-mi va rog taxa de 20 de lei si se rezolva.
– Pai se pare ca nu-mi gasesc portofelul, mai stati o secunda.
Tragea de timp disperata cotrobaind din ce in ce mai adanc prin geanta aceea uriasa, care luase, in imaginatia ei, forma unei gauri negre care-i fura lucrurile impreuna cu soarele acela frumos, care-si avea de fapt locul, sus, pe un fond deschis (la culoare) si senin.
Privind dintr-un punct obiectiv, as spune ca draga noastra pamanteanca este ori tare zapacita ori in momente lungi in care “pleaca cu sorcova”. Dar banuiesc ca acesta e farmecul ei, care da roade in multe minti, caci in clipa aceea troleul opreste la o alta statie, de unde urca acelasi tanar cu plete imbibate in apa.
“Controlorilor, feriti-va, azi am legitimatia cu mine. Nesuferitilor, azi nu-mi dati amenda”, jubileaza el in gand, bucurandu-se ca nu e el cel incoltit acolo in spate… “Dar stai! E ea, nu-mi vine sa cred, trebuie sa o scot de acolo, nu arata prea fericita”
– Nu va suparati, dar ea e cu mine, spune el cu un zambet trufas pentru faptul ca are o legitimatie pe care pot merge doua persoane.
– Cum asa? A-ti intrat in troleu la statii diferite.
– Da, stiu, dar trebuia sa ne intalnim.
Vazand ca nu mai au ce face si avand niste cetateni curiosi care nu intelegeau de ce atata tam-tam pe tema aceasta, au scapat.
– Vai, iti multumesc, credeam ca o sa mor acolo, nu mai aveam niciun ban si vroiau sa ma duca la sectie si sa-mi faca proces verbal.
– Cum de nu aveai bani?
– Mi-am pierdut portofelul, cu tot cu proaspatul si platitul meu abonament. Spuse ea cu o voce amarata.
Putin mai tarziu ei inca mai discutau, parca se cunosc de o vesnicie, fac schimb de numere de telefon si isi iau la revedere in fata scarii pamantencei, dar nu oricum, ci cu un sarut in coltul gurii. Ea se inroseste, iar el zambeste. In clipele acestea inima vroia cu tot dinadinsul sa fuga spre bratele lui. Iar el, ei bine, el statea acolo, in toata splendoarea lui cu ochii atintiti spre fata ei timida dorindu-si sa o ia in brate. Dar nu putea. Si ea avea acelasi sentiment confuz. Dupa ce s-au despartit, gandurile lor si-au luat cursul logic si au realizat ca intre ei, in mod ciudat, e ceva mai mult decat o simpla prietenie. Nu credeau ca sunt doar indragostiti, amandoi au mai avut de-a face cu iubirea aceasta frivola, asa ca au ajuns la o concluzie unanima, ca vor fi prieteni. Dar nu doar prieteni, nu persoane care se cunosc si care se saluta cand se vad pe strada. Ceva special, mai presus de prietenie, dar mai prejos de iubire. Credeau ca e mai bine asa, altfel ar putea pierde totul, iar ei se simteau atat de bine in preajma celuilalt incat ar fi fost o tragedie, mai ales pentru micuta noastra pamanteanca, care e deja cu moralul la pamant…
Visul acela al ei fusese ciudat, fusese intr-un mod inexplicabil aproape real, iar ea atunci tanjea dupa el. Era o cearta nesemnificativa, dar totusi importanta. Noroc cu semi-zana noastra care a avut in secret grija de ea in noaptea aceea atat de nuantata de monocromaticile de negru si alb. Dar de atunci supararile ei au revenit, poate la fel de dureroase pe scara durerii, dar cine poate stii asta, daca nu chiar ea…
Dar intr-o zi, ceva s-a intamplat, pamanteanca plangea. Era noapte, iar ea era singura in parcul acela mare pe o banca ratacita printre copaci. Si totusi, el era acolo, printr-o minune, el era acolo pentru ea, pentru prima oara in astfel de momente, cineva era acolo numai pentru ea. Era suparata, foarte suparata, tocmai a murit una din cele mai importane persoane din viata ei, persoana care a stiut sa o sprijine, in felul ei ce-i drept, cand era pierduta. Cum s-au intalnit aici in parc? Un mister… pur si simplu a fost aici pentru ea. Iar ea, cu inima franta incepu sa planga, incercase in zadar sa-i explice ceva printre sughituri, nu era o plangacioasa, dar nu se putea abtine. Dupa un timp inceta, si epuizata adormi in bratele lui…
– Neata strain-o, cum te simti?
– Cred ca bine, dar unde sunt? Ce s-a intamplat? Spune pamanteanca noastra buimaca, dar care-si repeta intruna “nu-mi amintesc ce am tot vorbit ieri, stiu ca am spus numai prostii”
– Nu-ti amintesti? Ai lesinat, te-am adus la mine, m-am gandit ca ar fi fost mai bine sa te aduc aici decat pe jumatate lesinata la tine acasa.
– Poftim?
– Stai linistita, te-am scos, am vorbit cu o prietena de-a ta. De fapt lui ii placuse faptul ca a avut-o alaturi, oricum mintea ii umbla numai dupa ea.
– Bine atunci, cred ca e in regula, desi banuiesc ca am fost o pacoste.
– Mai bine lasam asta pe mai tarziu, ar fi bine sa mananci ceva.
“Nu e bine, n-a negat…” isi repeta disperata pamanteanca.
O Pamanteanca Abatuta. Partea a II-a
Conversatia aceasta strapunge cumva barierele confuze ale pamantencei. Ea se reridica usor la viata. Acum il poate vedea clar pe taximetrist, sau atat cat se poate vedea, din moment ce e si el semi-transparent. Nu intelege ce naiba se petrece. De cand s-a asezat la cafeneaua aceea amarata s-a intors lumea cu susul in jos… “Poate a fost cafeaua otravita, si nu am murit pentru ca nu am baut din ea prea mult, deci acum sunt doar drogata… Dar stai, cum doar drogata, de ce pare totul atat de real. Chiar daca astea ar fi halucinatii nu ar trebui sa le simt asa. Dar eu nu am avut niciodata halucinatii, de unde sa stiu cum ar trebui sa fiu? Hai sa fiu eu, treaza deocamdata, ma pot scufunda mai tarziu dupa el.”
– Unde mergem?
– S-a trezit frumoasa din padurea adormita, intr-un final… cum te simti?
– Ce frumoasa? Ce padure?… Stii ceva, nu-mi spune asta acum. Unde mergem?
– Pai la tine acasa, ai spus ca stai pe salcile ametite.
– O doamne, nu eu stau acolo, desi strada aceasta suna mai ciudat ca niciodata in clipa de fata. Cine inventeaza numele astea? Se gandeste ea oripilata, tot e bine, macar atentia ei nu se indreapta spre el…
Si acum, ca o paranteza, lumea momentana din clipa de fata nu e chiar reala, sau cel putin numele strazilor nu sunt reale… de fapt, nici macar eu nu stiu ce e real si ireal pe aici. Fiti cu ochii in patru la semne. Poate vom afla…
– Asta spuneam si eu… bombane taximetristul afirmativ.
– Dar unde mergem atunci?
– Zi unde stai.
– Nu ma pot intoarce azi la mine acasa, daca puteam nu ma mai opream in toiul noptii pe ce stiu eu ce strada ratacita. Lasa-ma sa cobor, ma duc sa ma plimb.
– Sa te plimbi? Acum? Nici gand, mergem la mine, eu stau pe salcile, chiar vis-a-vis de strada aceea.
– Minunat… dar chiar nu trebuie, ma descurc
– Nu te las sa umbli de nebuna pe la orele acestea, sunt numai nebuni pe strada.
Probabil ca eu sunt cea nebuna ca sunt aici, cu ei, in situatia asta… hmm, strazile ar fi sigure, dar fie… nu am chef sa umblu de bezmetica in toiul noptii.
– Avand in vedere circumstantele, banuiesc ca nu am de ales. Foarte bine atunci…
– Deci am stabilit.
Dupa alte cateva minute de liniste taximetristul incepe sa ne povesteasca despre el si cum a murit. Se parea ca se innecase pe mare, era intr-o misiune “secreta” cand s-au scufundat in mod tragic. Nimeni nu stie cum s-a intamplat, dar el avea o idee absolut “geniala” despre o manevra complotista la adresa guvernului…
– Dar pe mine nu ma prea deranjeaza, e chiar placut sa fi fantoma, am slujba aceasta usoara de taximetrist. Acum imi pot veeda copii mai des ca inainte. Am 5 copii, vreti sa-i vedeti?
Dupa numeroase proteste politicoase am reusit sa-l convingem sa nu ne duca chiar acum sa-i vedem, dar in schimb s-a multumit sa ne indoape cu fotografiile unor copii dolofani si blonzi. Era evident ca semanau cu tatal, avand in vedere ca nu aveau aceeasi mame. Cu exceptia gemenilor.
“Cred ca am un deja-vu din cartea lui Will Self. Ceva de genul acesta a patit si tipa aceea cinica care tocmai murise. Numai ca ea avea macar un ghid mortuar care arata a om nu a semi-zana. Desi taximetristul pare cam la fel… dar stai, eu nu sunt moarta, nu-i asa? Adica pana acum nu am mai pus problema in felul acesta, dar ar fi singura idee logica… sau ar fi singura ilogica?”
– Am ajuns.
– Da, multumim de drum. La revedere! Spuse cu un glas aproape entuziasmat de gandul de a scapa de taximetristul acela prea vorbaret…
Taximetristul, desi nu l-am prezentat prea detaliat, este, sau mai degraba a fost, o persoana importanta intr-unul din razboaiele mondiale. Numele lui e Philippe P. A trait cam 95 de ani, acum se tine destul de bine la cei aproape 60 de ani fantomatici. Copii lui par blonzi, deci presupunem ca a fost si el. Cam atatea am aflat din legitimatia de taximetrist teritorial. Dar va spun un secret, era vestit pentru egocentrismul lui si pentru functia lui de sef al statului in Franta. Iar complotul care l-a ucis se refera la sentinta lui de condamnare. Desi era caracterizat ca o persoana traditionala, trebuie sa va spun ca asta era atunci, in timpul anilor lui pamanteni…
Ca o alta paranteza tarzie, eu sunt povestitorul intarziat care a uitat sa se prezinte, voi veni cu niste notite cand mi se nazare.
Traverseaza strada spre blocul ei, e unul destul de vechi cu patru etaje si trei camere pe partea dreapta in timp ce partea stanga are patru camere. “Cel putin nu vom fi inghesuite, ma gandeam ca sta intr-o garsoniera.”
– Tada, aceasta e apartamentul meu. Din fericire, tatal meu e bogat, e un arhitect renumit, asa ca ma intretine, ca dovada a iubirii lui pentru mama. A spus toate aceastea intr-o maniera ciudata, dar a ignorat-o. Pamanteanca nu vrea sa stie mai multe decat stie deja…
Semi- zana noastra se referea la parintii ei, care desi au trait o poveste de dragoste acum cateva secole, ei inca mai traiesc, iar povestea lor de iubire s-a incheiat. Se pare ca s-au saturat unul de celalalt dupa numai 3 secole. Astfel ca acum sunt divortati si au grija de mica lor semi-zana, dar complet buna cat timp ea isi cauta de lucru printre opresorii societatii.
– Acesta e camera ta, poti sa faci si dus, baia e inainte si la dreapta.
Face un dus si se culca, nu mai vorbeste cu zana si nu se mai gandeste la fantomaticul taximetrist, nu se mai gandeste nici la el sau la ce a spus, isi va lua gandul de la tot si se va trezi cel tarziu maine…
L-a vazut acum cativa ani pentru prima oara. Era genul de baiat foarte de treaba care asculta mult rock. Avea niste plete lungi si brunete si un zambet dulce. Daca-l vezi ti se pare dragut si ti-ai dori sa se uite la tine, cel putin asta vroia pamanteanca la inceput. Adica sa-l cunoasca. Nu stia cum il cheama, cine e, de unde e si ce naiba e cu el! Stia doar cum arata si stia ca instinctele lui privind firea lui nu o vor insela. Era o zi de toamna. Incepuse optimista, afisand un soare mare care imprastia o lumina calduta, asa ca plecase bine-dispusa de acasa. Se plimbase prin oras in cautarea cadoului perfect pentru o prietena. Dar nu a fost sa fie, pana spre lasarea serii a inceput o furtuna. Ploua cu galeata, iar tunetele erau acompaniate de cele mai spectaculoase fulgere, dar toate provocau dezastru in calea lor. Nu putea pur si simplu sa plece de nebuna prin ploaie acasa, asa ca s-a adapostit in primul loc gasit, si anume intr-o ceainarie ciudata, care era intr-un subsol dubios fiind plin de separeuri.
O Pamanteanca Abatuta. Partea I
Din cate observ, suntem intr-un oras oarecare, pe un bulevard. Se intrevede la orizont o pamanteanca obisnuita si ingandurata. Daca ne uitam cu atentie, am putea sa observam ca e doar adolescenta, care are o moaca de copil matur bosumflat.
Am ajuns intr-o cafenea ratacita care mai e si non-stop pe deasupra. O masa prafuita din cherestea alaturi de doua buturugi pe post de scaune. Un aer cald si imbacsit de agitatia orasului se revarsa pe acele stradute inghesuite. Sunt pline de povesti si ganduri nerostite. Toate razbat disperate din toate intunecimile colturilor prezente. Intregul decor imbie melancolia, astfel ca pamanteanca e in elementul ei…
Apare ceva, un necunoscut, care ia loc la masa pamantencei. Nu spune nimic, isi comanda o cafea si asteapta. Iar pamanteanca noastra, pierduta, incepe sa vorbeasca, mai mult singura ce-i drept…
– Am scris, rescris, sters si taiat… fiecare gand l-am analizat, fiecare moment, fiecare incercare se sparge intr-un oftat. Cred ca-mi pierd controlul, cred ca alunec. E cald, foarte cald, dar cumva eu reusesc sa stau pe un iceberg. Ba nu, eu stau pe ceva plat, ca un patinoar minuscul care leviteaza.
– Leviteaza? Cum leviteaza? Sau mai degraba deasupra carei, cui marete lumii leviteaza?… Si ce e acela un patinoar?…
– Pai… deasupra nimanui, de ce? Si cum adica ce e acela un patinoar? Intreaba ea cu o privire perplexa, dar apoi indiferenta… Pai el pierde timpul, e mai degraba un alt univers, in care a avut loc alt Big-bang, in care exista o singura planeta. O singura planeta mica si degerata care, culmea culmilor, e al naibii de plata, mica, subtire si periculoasa. Aluneci pe ea…
– Cum reusesti sa aluneci? Agata-te, nu e prea tarziu…
– Pai imi pierd controlul, mintea si gandurile care probabil ma definesc.
– Cum poti sa pierzi atat de multe in asa putin timp?
– Pur si simplu, azi le vezi, iar maine zboara.
Cu un gest a lehamite din mana, de parca ar da la o parte o musca enervanta spune:
– Chestile acestea sunt din tine, nu zboara.
– Ba da, zboara, acum le vezi, si na, acum nu le mai vezi. Spune cu o privire fugara de adolescenta nebuna neinteleasa in timp ce loveste masa.
– Nu te cred! Si isi scoate limba la ea cu o mutra mica si indignata.
– N-ai decat, cu atat mai bine, avand in vedere ca vorbesc cu o fantoma. Spune ea mai mult in gluma.
– Sunt doar jumatate fantoma, asa sa stii. Spuse din nou ciudata creatura care acum se bate in piept cu mandrie. Adica ce vina am eu ca tatal meu e fantoma, iar mama zana. Desi povestea lor e fascinanta pentru oricine nu e in postura mea de persoana opresata de societatea inadaptata a zilelor noastre. Au o poveste interesanta…
– Aha… deci stai sa pricep, tu esti o creatura mica semi-fantoma care-mi tine mie lectii pe tema lucrurilor adevarate sau false? Ca sa nu mai spun despre faptul ca port aceasta conversatie…
– Prima parte e corecta, dar nu inteleg partea a doua. Adica eu chiar cred ca delirezi putin.
– N-am decat… si care e magica poveste a celor doi indragostitii?
– Poftim?
– Parintii tai, ai spus ca au o poveste nu stiu cum…
– A, da… Pai legile de atunci interziceau cu desavarsire orice alianta de orice fel intre creaturi diferite. Era o ura socanta intre fantome, spiridusi, elfi, spirite… cea mai bizara era cea dintre spirite. Spiritele erau cu gramezile, de la cele ale copacilor pana la cele ale oamenilor sau lucrurilor. Erau atat de apropiati si totusi li se interzicea cooperarea… dar nu despre asta vorbeam. Iti spuneam despre parintii mei care au trait cea mai frumoasa poveste de dragoste interzisa. De fapt, se spune ca un faimos dramaturg al pamantenilor s-a inspirat din povestea lor. A fost singurul care a reusit sa descopere lumea paralela a zilelor de atunci.
– Iar ai deviat de la poveste. Raspunse pamanteanca oarecum plictisita si oarecum socata de luciditatea si complexitatea lucrurilor care se petrec momentan in jurul ei. De fapt, nu prea ii pasa de povestea creaturii, dar spera ca astfel o va lasa in pace.
– Da, da, ai dreptate. Dar nu prea am ce sa-ti povestesc din moment ce eu nu apar in povestea pamanteanului vostru. Citeste si tu putin, vei gasi povestea in cartea aceea cu oamenii aceia. Adica s-au iubit in secret, m-au nascut pe mine, am fost salvata de cineva, iar parintii mei cica au murit intr-un mod tragic si stupid, desi deocamdata sunt cat se poate de vii. Gata, sfarsitul povesti. “De unde sa visez ca ma va intreba despre parintii mei, nu-si da seama ca nu am chef sa vorbesc despre ei…”
Un oftat adanc o scutura puternic pe aceasta pamanteanca deziluzionata. Se ridica, arunca niste bani pentru cafeaua chioara si o ia la trap. Intr-un mod stupid, ea are lacrimi in ochii, parca se transforma. Parca nu mai are fata de adolescenta matura, acum arata ca o adolescenta obisnuita. Una cu inima franta. Semi-zana noastra ii urmeaza gestul si dintr-un avant al bratelor pleaca dupa ea. Pamanteanca nu o observa, suspina incetisor cu capul in pamant, iar semi-fantoma noastra se roteste in jurul ei ca un roi gigantic si nespus de enervant. Se pare ca asta crede si ea, caci se opreste in loc, isi sterge lacrimile cu maneca si urla:
– De ce ma urmaresti?
– Nu prea am ce face in seara asta, mi s-a anulat intalnirea
Auzind cuvantul intalnire, pamanteanca se pierde pentru o fractiune de secunda, dar se trezeste la timp sa-i raspunda
– Tu? Intalnire? Cu ce? Cu un spiridus pe nume Dobby?
Din pacate sarcasmul pamantencei e cam nereusit, ceea ce e destul de neobisnuit. Astfel ca singura ei replica e nespus de jalnica…
– Da, il cunosti?
Si inainte ca pamanteanca sa raspunda oripilata si cumva amuzata, semi-zana noastra incepe sa turuie entuziasmata, dar nu pentru mult timp…
– E adorabil si e exact genul meu, e mai scund. Dar e un nesimtit notoriu, ne intalnim de cateva luni si am aflat ca ma inseala cu o zana get-beget. Mai e si frantuzoaica, blondina aceea mica si stafidita… dar e totusi superb.
Se uita cu ochii mari la semi-fantoma noastra suparata si nu ii vine sa creada. “Ce naiba se petrece aici?” In timp ce cuvintele creaturii se luptau degeaba cu morile de vant in incercarea de a ajunge la capul plin al pamantencei, ea observa o chestie si mai bizara. Si anume ca zana a tacut.
– Nu arati prea bine, unde stai? Ar trebui sa te conduc acasa.
Dar inainte sa raspunda, din nou, fantoma scoate un telefon mobil si suna la taxi. Taxi care ajunge surprinzator de repede, dar lucrul al naibii de ciudat este faptul ca e o masina. Se urca amandoua si ii cere din nou adresa (salcile ametite).
– Eu stau pe stejarii amutiti. Iti vine sa crezi ca aceste strazi exista? incepe taximetristul sa vorbeasca in timp ce dadea un pumn zdravan volanului. Lumea aceasta se duce de rapa, va zic, daca mai vad un singur calaret fara cap furandu-mi volanul, il voi strange personal de gat. Nu inteleg ce au impotriva fantomelor.
– Stiu exact ce vrei sa spui, eu sunt semi-fantoma. Toata lumea ma impunge si ma trimite de la un departament la altul. Nu-mi gasesc un job nicaieri. Oricunde merg nu sunt binevenita, spun ca nu se incurca cu “semi”. Macar tu ai doar calaretii pe cap.
– Esti semi? Nici nu am observat, ai incercat sa te dai drept fantoma totala?
– Bineinteles, dar aripile ma dau de gol.
– A da, credeam ca sunt ale prietenei tale…
” To Be Continued”
Fluturasi! Si…
O poveste începe cu “a fost odata ca niciodată” şi se termină după mult mult timp cu “şi-au trăit fericiţi până la adânci batrâneţi”. Şi totuşi, acolo nu e nicicum vorba de fluturaşi, majoritatea trăiesc o zi. Cum ar trebui să se termine povestea lor? “Şi-au trăit fericiţi până a apus soarele?” Într-un fel nu e corect pentru ei, noi avem ani întregi şi tot degeaba, mulţi tot inutil trăiesc, dar ei? Aşa micuţi, coloraţi şi drăguţi, zboară mereu din floare în floare, bucurându-se de singura lor zi. Razele nevinovate ale soarelui îi aruncă într-o strălucire magică. Dar totuşi, dacă în singura lor zi de viaţă, fluturaşii nimeresc o zi înnorată, unde soarele se ascunde, iar fluturaşii îşi pierd farmecul zborului lor inocent datorita vântului hain care se arată în unica lor minune de existenţă. Ei ce pot să mai facă?
Probabil că vă întrebaţi de ce naiba am ales un subiect atât de “inutil”, pentru uni. Sau alţi ve-ţi veni cu idei absolut “geniale” gen: “lasă că-i avem pe cei de noapte?” Bineînţeles că nu o să-mi petrec restul vieţii printând pliante cu salvaţi fluturaşii, întemeiaţi planeta soarelui veşnic sau altele, e doar o… o idee, un gând şi o metaforă. Unde bat? Simplu, mă gândesc la multele situaţii în care spuneai sau gândeai “oare cum reuşeşte? /Ce nasol, nu ştiu ce-aş face dacă aş fi în locul tău”. Am fost de câteva ori în situaţii mai grave şi toată lumea mă compătimea sau se uita la mine cu nişte ochii mari de parcă tocmai am salvat terra de la o distrugere iminentă. Şi totuşi, aşa făceam şi eu la rândul meu, până când mi-am dat seama că poate nu e totul atât de groaznic sau fascinant, că poate până la urmă chiar suntem toţi doar oameni. Adică am păţit o chestie ciudată, cineva a fost într-o situaţie super nasoală şi mă tot gândeam că dacă aş fi fost în locul ei/lui nu aş fi reuşit. Dar iată ca “dorinţa” mi s-a împlinit şi am ajuns în situaţia ei din neatenţie. Nu a fost chiar atât de rău, mă gândeam la cum am compătimit şi eu la rândul meu şi cum pe urmă am trecut peste. Deci până la urmă timpul chiar este un vindecător bun, chiar dacă nu are habar de “make-up”…
Greetings from a cruel world! 
cine ce a spus