Posts tagged “natura

Viaţa unei muşte…


Era o zi ca oricare alta, cu o mica mare diferenta. Era vacanta! Raiul adolescentilor care nu mai pot indura inca o secunda din cele … secunde dintr-o zi cu sapte ore obositoare si stresante. “Chiar, oare cate secunde au orele de scoala?… Au douazecisicinci de mii doua sute de secunde dintr-o zi cu treizeci si sase de mii de secunde, exceptand somnul in care nu fac mare lucru pentru societate, deci la naiba, nu-i corect. De ce sa ma strofoc o buna bucata din viata mea invatand, oricum daca ajung la batranete voi uita totul si voi fi senila… Viata nu-i corecta.“

“Numai gandul la urmatoarea saptamana imi da o senzatie de frica necontrolata. Poate pot chiuli, parca am febra”, spun eu ridicandu-mi mana la frunte sa verific. “Sau poate nu, am mainile gheata, tocmai m-am jucat cu zapada din balcon. Cat de trist sa cresti, nici sa ma mai joc singura cu zapada undeva afara nu mai e normal. Conform statisticilor, unul din cinci parinti si-ar duce adolescentul la psiholog daca l-ar vedea jucandu-se singur cu jucarii. Pe vremea lui Pazvante Chioru’ nu erau spitale, nu erau clinici inutile in care iti dai casa pentru un consult sau doua pastile colorate cu vitamine pentru diferite parti ale corpului (acum zau, e hotie la drumu’ mare, adica oricum veti muri, stiu, e trist, nu sunt eu sadica, e doar realitatea asta doboratoare, care cade peste noi ca o bucata mare de adevar spatial), nu era mai nimic pentru saptezeci la suta din populatie si totusi traiau afurisitii de oameni pan’ la nouazeci.”

Intre timp, se auzea un bazait enervant de undeva de langa fereastra, lucru care insemna o tortura chinezeasca pentru mine, care vroiam liniste completa si acordurile unui solist pe fundal… Camera mea era albastra si patrata, cu duzini intregi de postere aiurite, cu cantaretii care aratau bine doar pe pata aceea veche de cerneala. Cu un fotoliu confortabil, mare si vechi. Avea cel putin doua deceni la activ, avea o istorie indelungata in arcurile lui ruginite dupa sute de sarituri de pe dulap. Avea o patura galbena cu pete pe el. Era oribil din orice unghi te-ai fi uitat. Dar era atat de confortabil… Mai am un birou, gramezi de “mutunaci” colorati si prostioare reprezentative existentei mele in propria mea camera. Era calda, tot timpul calda. Era ca un barlog. Da, barlogul meu drag, luminat cu istoria orelor nedormite, cu toate cuvintele dragii mie, cu toate cartile mele, cu o parte spirituala din mine, dar inchisa intre patru pereti.

Se spune ca daca ai sentimente puternice in timp ce esti intr-un loc familiar si inchis, toate sentimentele se vor scurge din tine si vor intra in pereti. Peretii sunt sacri. Peretii sunt siguranta si teroarea oamenilor. Te pot proteja, te pot ucide. De aceea inchisorilor li se fac atat de multe slujbe. Cele mai negative sentimente sunt stranse intr-un spatiu restrans, cand ele sunt de o intensitate aproape fantastica. Groaza detinutilor care nu vor mai iesi niciodata, nebunia celor care vor fi executati, setea de razbunare care pune stapanire pe majoritatea celor inchisi. Sunt simtiri grave care se intensifica, care lasa peretii imbacsiti cu teroare, care se deslantuie inevitabil asupra urmatorilor delicventi… Dar destul despre inchisori, haideti sa vorbim despre noul meu animalut de casa. Care e de fapt insecta, dar noua mea insecta de casa nu suna bine, mai ales ca e o musca. O musca idioata care-si da cu capul de toti peretii, literalmente. Vrea cu toata pasiunea si forta de care dispune sa sparga relativ noul meu geam termopan. Lucru imposibil. Si sa fim seriosi, e mult prea mica pentru o astfel de munca, nici eu nu pot sa-l clintesc cand imi poticnesc fruntea plictisita de sticla rece…

Iar ea incearca sa iasa, fara sa gandeasca ca daca s-ar aseza, daca si-ar lasa capul intr-o singura pozitie care ar putea permite vizualizarea, ea ar vedea usa deschisa si balconul larg deschis care se avanta in spatele ei, momentan, in toata splendoarea lui de usa deschisa. Ma intreb, cat de des suntem noi muste? Poate uneori cand luam decizii pripite si incepem sa ne izbim ca nebunii de geam, uitam sa ne uitam in jurul nostru ca sa vedem si cealalta nenorocita de usa, la fel de deschisa si poate chiar mai aproape.

Deci cat de des esti musca?

Eu am fost in ultima vreme o musca mult prea zapacita, m-am izbit de geam de atatea ori incat era sa-mi pierd viata. Ca sa nu mai spun ca nu am putut sa mai vad ceva in jurul meu pentru cateva ore. Si nici sa nu va povestesc de durerea de cap pe care inca o mai am. Dar trebuie sa avem grija, cati dintre noi ramanem fara aer, intr-un final? Si cati dintre noi se tin departe de panza paianjenului din umbra?

Inca nu stiu raspunsul, dar il caut.

Iar mustii i-am deschis geamul, ca sa fiu draguta de data asta. Poate candva, o alta musca, se va uita in jurul ei si ma va vedea pe mine izbindu-ma, iar ea ma va ajuta, imi va arata calea sau va gasi pe cineva care sa-mi deschida geamul… Dar nu ma pot baza pe asta, nu, nu pot. Desi e frumos sa te gandesti ca undeva e o musca care are grija mereu sa ai geamul deschis, nu poti sa fii mereu atat de chior si poate putin dobitoc…

Dar asta este alta poveste, eu raman la mine si muzica mea, la peretii mei albastrii si la izbitul de geam…

 

Reclame

La Multi Ani, blogule!


Tocmai mi-am dat seama ca in 4 august am implinit un an pe wordpress. M-am gandit sa-l comemorez printr-un post. Stiti voi, cate o urare pe ici colo, un zambet pentru ca a imbatranit un an alaturi de mine, pustoaica ce scrie baliverne din ani in pasti :)…

I-as canta, dar monitorul meu e relativ nou si deja zgariat, nu pot risca mai mult de atat… Ii scriu, deci sper ca va fi multumit 😛

A reusit sa convinga niste bobocei sa iasa, blogul meu, iar unii s-au si deschis, dar inca mai are multe de invatat :


Fluturasi! Si…


fluture

O poveste începe cu “a fost odata ca niciodată” şi se termină după mult mult timp cu “şi-au trăit fericiţi până la adânci batrâneţi”. Şi totuşi, acolo nu e nicicum vorba de fluturaşi, majoritatea trăiesc o zi. Cum ar trebui să se termine povestea lor? “Şi-au trăit fericiţi până a apus soarele?” Într-un fel nu e corect pentru ei, noi avem ani întregi şi tot degeaba, mulţi tot inutil trăiesc, dar ei? Aşa micuţi, coloraţi şi drăguţi, zboară mereu din floare în floare, bucurându-se de singura lor zi. Razele nevinovate ale soarelui îi aruncă într-o strălucire magică. Dar totuşi, dacă în singura lor zi de viaţă, fluturaşii nimeresc o zi înnorată, unde soarele se ascunde, iar fluturaşii îşi pierd farmecul zborului lor inocent datorita vântului hain care se arată în unica lor minune de existenţă. Ei ce pot să mai facă?

Probabil că vă întrebaţi de ce naiba am ales un subiect atât de “inutil”, pentru uni. Sau alţi ve-ţi veni cu idei absolut “geniale” gen: “lasă că-i avem pe cei de noapte?” Bineînţeles că nu o să-mi petrec restul vieţii printând pliante cu salvaţi fluturaşii, întemeiaţi planeta soarelui veşnic sau altele, e doar o… o idee, un gând şi o metaforă. Unde bat? Simplu, mă gândesc la multele situaţii în care spuneai sau gândeai “oare cum reuşeşte? /Ce nasol, nu ştiu ce-aş face dacă aş fi în locul tău”. Am fost de câteva ori în situaţii mai grave şi toată lumea mă compătimea sau se uita la mine cu nişte ochii mari de parcă tocmai am salvat terra de la o distrugere iminentă. Şi totuşi, aşa făceam şi eu la rândul meu, până când mi-am dat seama că poate nu e totul atât de groaznic sau fascinant, că poate până la urmă chiar suntem toţi doar oameni. Adică am păţit o chestie ciudată, cineva a fost într-o situaţie super nasoală şi mă tot gândeam că dacă aş fi fost în locul ei/lui nu aş fi reuşit. Dar iată ca “dorinţa” mi s-a împlinit şi am ajuns în situaţia ei din neatenţie. Nu a fost chiar atât de rău, mă gândeam la cum am compătimit şi eu la rândul meu şi cum pe urmă am trecut peste. Deci până la urmă timpul chiar este un vindecător bun, chiar dacă nu are habar de “make-up”…


O Familie Incredibila!


121_4

Acum cateva zile am cunoscut niste persoane incredibile, cu toate ca am cam amutit in putinele clipe alaturi de ei. Ma gandeam sa va spun ceva despre ei si sa va dau site-ul lor. Marilena si Dan (m-as simti ciudat daca as spune „doamna si domnul”) imprena cu Ilinca, Vlad si Matei au pornit acum ceva vreme intr-o calatorie in jurul lumii cu Simon, camperul lor. In timpul acesta am aflat si ca sunt verisoara de-a doua cu cei 3 :)… Banuiesc ca ma pot lauda si eu putin cu asemenea rude, chiar daca atunci le-am intalnit pentru prima data.

Inceputul povestii a avut loc in ianuarie, decembrie 2006. De atunci au ajuns prin America, pe care au vizitato pe indelete aproape (Florida, Texas, New Mexico, Utah, Arizona, California). Au continuat cu Canada (Vancouver Island, British Columbia, Youkon). au mers si in Alaska si in multe alte locuri, cum ar fi Guatemala, El Salvador, Costa Rica, Panama, Colombia, Ecuador, Peru, Bolivia si Argentina.  Acestea nu sunt singurele locuri vazute de ei, dar mai multe detalii aici http://poraquiporalla.com  

Desi lor nu li se pare aceasta poveste ca fiind una curajoasa, eu sunt de parere ca iti trebuie si putin curaj, dar banuiesc ca mai ai nevoie de dorinta, o dorinta arzatoare pentru a vedea lumea aceasta destul de mare… :)…

P.S: site-ul este si in romana, da-ti click si va descurcati :)… iar pentru poze duceti-va la povestea calatoriei si dati clic pe acele poze si veti vedea mult mai multe, cele postate de mine sunt de acolo, as putea sa le numesc firmituri ale miilor de poze prezentate cu descriere cu tot… nu veti fi dezamagiti, deci „enjoy!”

 2905