Posts tagged “nori

(Which) Bands… III


48. Radiohead

E un tip, in spatele contorsionistilor, care chiar pare sa aiba un cap de radio.

49. Green Day

Sunt nascuta in august si nu m-am prins, rusine sa-mi fie… calendarul… si eu care am cautat data de 21 august 2006 (am gasit un contabil mort in ziua aceea, dar nimic mai mult si mai interesant).

50. U2

Sunt doi de “u” pe cladire.

51. Dead Kennedys

Sunt pe perete, langa “madonna”.

52. Twisted Sister

Probabil sunt contorsionistii aceia din mijlocul drumului.

53. Cowboy Junhies

Sunt niste cowboi langa gunoi.

54. Crowded House

Se vad pe geam niste fete imortalizate, in apartamentul ticsit de oameni.

55. Pavement

Singurul trotuar vizibil este cel de lang “yellowman”.

56. Talking Heads

Chiar ca sunt niste capete vorbitoare tipii de la TV.

57. Eminem

Mai pe scurt M&M? in romana “emanem”. Asta chiar a fost buna, desi am banuit, a trebuit sa trisez ca sa fiu sigura.

58. Iron Maiden

In spatele tipilor cu servieta si la costum.

59. Jewel

E un lantisor albastru superb pe jos.

60. Kiss

Cele doua tipe care se saruta?

61. New York Dolls

cele trei tipe care vor fi calcate de “rolling stones”… sunt cele din vitrina.

62. Nine Inch Nails

Este o gramajoara de bete la picioarele printului, e singura chestie care aduce a unghie.

63. Deep Purple

E blocul din fundal.

64. Men At Work

Cat l-am cautat, e tipul de pe bloc, cel putin pare la lucru.

65. Seal

Eu stiam ca seal inseamna stampila, sigiliu… dar aici de fata e vorba de posterul cu foca de langa zombie.

66. Subways

Langa cowboy guys.

67. Eels

Sunt niste anghile intre regina si print.

68. The Cranberries

Nu stiu ce inseamna “cranberrie”… dar oricum, e lada de langa “green day”.

69. Trio

Am gresit, aici sunt cele trei tipe calcate de un bolovan.

70. The Postal Service

E evident ca e postasul.

71. Bush

E o tufa sub trandafiri.

72. The Vines

E o vita de vie, cred, care iese din canal… nu stiu ce spuneti voi, dar ma indoiesc de calitatea vinului lor.

73. The Pixies

Aici sunt zanele de fapt…

74. The White Stripes

Benzile albe… adica zebra

75. Cornershop

Scrie mare “SHOP” :))

Urmatorul articol va fi cu melodiile favorite invatate din acest joc (multumesc din nou celor mentionati in „(which) bands”=> respectiv: neo (http://neo1984.wordpress.com) si emmafantasy (http://emmafantasy.wordpress.com) ) si cu ce mi-a placut sau nu. Sper ca-l voi posta curand 🙂

Reclame

Suflet Cu Renume


 

Işi uită, dar-şi aminteşte,

Că totul nu mai întinereşte.

 

 Se tot pierde în zare,

Ochii-i devin mărgăritare,

 

 Mărgăritare adânci,

Dar tari, ca nişte stânci.

 

Căci ochii lui cei înmuiaţi

Se sparg, vii, ca nişte disperaţi.

 

Iar apoi plânge şi râde,

De cele absurde,

 

Zbiară, şopteşte,

Cu culmile răzleţe.

 

Învie şi omoară,

Viaţa regelui de odinioară,

 

Viaţa regelui din el

Ce se trezeşte, cam tot din el…

 

Apoi vine şi zboară,

Se împiedică, coboară…

 

Se apropie, dispare,

Revine fără încetare.

 

Apoi vine şi pleacă,

Se-nchină se-nalţă,

 

Se ofileşte, înfloreşte,

Dar mereu străluceşte

 

Căci el va rămâne,

Suflet cu renume.

 


O Pamanteanca Abatuta. Partea a III-a


Iar de aici, viata ei a tot strabatut bariera normalului cam de trei ori pe saptamana. La ce ma refer? Simplu. Aceasta a fost prima ei experienta meta… a inceput sa vada licurici pe la geamul ei, ceea ce e imposibil, asa ca s-a gandit ca nu erau chiar licurici, apoi a inceput sa vada fragmente nedefinite de culoare care sopteau. A continuat asa pana la intalnirea semi-zanei in aceea cafenea…

Fiind furtuna, era peste tot plin, dar gasise unul liber in capatul holului. Acolo era o masuta micuta de lemn, avea niste ornamente frumos pictate manual cu diferite culori. Credea ca e o crima sa se strice o asemenea masuta punand tot felul de bauturi calde sau reci pe ea, mai ales ca nu se gandea nimeni la asta. Neavand semnal la telefon si neramanand cu suficienti bani pentru a lua un taxi, se hotara sa ramana aici o vreme si sa-si citeasca cartea (shakespeare- poezii). Ar fi vrut ceva mai dinamic, ca hamlet sau visul unei nopti de vara, dar din pacate s-a ales cu poeziile lui. Trecuse ceva timp, pana cand o pereche de picioare ude leoarca intrara in separeul ei alaturi de baiatul visurilor ei. Arata de parca facuse un dus imbracat, dar si cu apa picurand din parul lui, arata tare dulce cu gropitele acelea. De aici, povestea isi urmeaza cursul normal, facand conversatie in locul acela inghesuit si parfumat, amandoi simtindu-se ca intr-un cort indian din cauza acoperisului tuguiat de deasupra lor, care la randul lui avea niste copi ale picturilor lupestre din pesterile stramosilor nostri decedati. Chestia ciudata fiind faptul ca nu intelegeau legaturile dintre indieni si oameni pesterilor. Find singuri, teoretic, au inceput sa vorbeasca, au aflat ca aveau o gramada de lucruri in comun, el ii arunca numai zambete, iar ea radia imprastind toata ploaia, care apropo, se si oprise… iesisera de acolo, platind cele doua latte-uri.

Venind vorba, aveau gusturi selecte despre cafea, din moment ce vorbim despre o ceainarie.

Pana la urma au plecat grabiti, uitand sa faca schimb de numere de telefon.

“Of, nu e corect, de ce eu?” Isi spunea intruna fiind cu capsa pusa fiindca nu era la fel de frumoasa ca fetele din revista aceea de adolescenti proaspat cumparata. Credea ca daca ar fi aratat ca tipa de pe coperta ar fi avut o sansa cu el… iar el, in celalalt capat de oras: “cat de ametit am putut sa fiu, tipa aceea era super, nu am reusit in viata mea sa ma simt atat de bine cu o fata, iar papagalul acela de prieten al meu le-a spus tuturor ca am facut-o intr-o ceainarie cu o urata. Dumnezeule, de unde naiba a reusit sa scorneasca asa ceva?” Cu gandurile imprastiate dupa o zi, care ar fi foarte bine si politicos descrisa printr-un “fiasco total” au ajuns in statia aceea nenorocita de autobuz. “Parca suntem in Londra, ce dracu e cu ploaia asta?” Isi spune pamanteanca… “nu din nou, am promis ca nu mai injur, nu e prea feminin.” Curand dupa conflictul interior al pamantencei, un troleu pe jumatate dezmembrat opreste intr-un final in statia aceea intr-adevar nenorocita…

– Biletele la control va rog, spune un barbos uracios catre ea.

– Da, sigur, o clipa, am abonament. Era atat de fericita ca-si facuse abonamentul in ziua aceea, cu o zi in urma primise o amenda sanatoasa, reusind cu greu sa scape fara proces verbal dupa ce mimase ca lesina ca sa scape de ei. Proasta idee. S-a ales cu o perfuzie nedorita la urgente si cu un controlor mare si furios care o astepta… cauta ce cauta, geanta ei zornaind vesela cu o punga de maruntis inutil in ea, in timp ce portofelul care ar fi trebuit sa fie acolo era de negasit.

– Domnisoara, aveti sau nu bilet?

– Da, am abonament, azi mi l-am facut. Trebuie sa fie aici, pe undeva… “sper”.

– Foarte bine, nu aveti, atunci dati-mi va rog taxa de 20 de lei si se rezolva.

– Pai se pare ca nu-mi gasesc portofelul, mai stati o secunda.

Tragea de timp disperata cotrobaind din ce in ce mai adanc prin geanta aceea uriasa, care luase, in imaginatia ei, forma unei gauri negre care-i fura lucrurile impreuna cu soarele acela frumos, care-si avea de fapt locul, sus, pe un fond deschis (la culoare) si senin.

Privind dintr-un punct obiectiv, as spune ca draga noastra pamanteanca este ori tare zapacita ori in momente lungi in care “pleaca cu sorcova”. Dar banuiesc ca acesta e farmecul ei, care da roade in multe minti, caci in clipa aceea troleul opreste la o alta statie, de unde urca acelasi tanar cu plete imbibate in apa.

“Controlorilor, feriti-va, azi am legitimatia cu mine. Nesuferitilor, azi nu-mi dati amenda”, jubileaza el in gand, bucurandu-se ca nu e el cel incoltit acolo in spate… “Dar stai! E ea, nu-mi vine sa cred, trebuie sa o scot de acolo, nu arata prea fericita”

– Nu va suparati, dar ea e cu mine, spune el cu un zambet trufas pentru faptul ca are o legitimatie pe care pot merge doua persoane.

– Cum asa? A-ti intrat in troleu la statii diferite.

– Da, stiu, dar trebuia sa ne intalnim.

Vazand ca nu mai au ce face si avand niste cetateni curiosi care nu intelegeau de ce atata tam-tam pe tema aceasta, au scapat.

– Vai, iti multumesc, credeam ca o sa mor acolo, nu mai aveam niciun ban si vroiau sa ma duca la sectie si sa-mi faca proces verbal.

– Cum de nu aveai bani?

– Mi-am pierdut portofelul, cu tot cu proaspatul si platitul meu abonament. Spuse ea cu o voce amarata.

Putin mai tarziu ei inca mai discutau, parca se cunosc de o vesnicie, fac schimb de numere de telefon si isi iau la revedere in fata scarii pamantencei, dar nu oricum, ci cu un sarut in coltul gurii. Ea se inroseste, iar el zambeste. In clipele acestea inima vroia cu tot dinadinsul sa fuga spre bratele lui. Iar el, ei bine, el statea acolo, in toata splendoarea lui cu ochii atintiti spre fata ei timida dorindu-si sa o ia in brate. Dar nu putea. Si ea avea acelasi sentiment confuz. Dupa ce s-au despartit, gandurile lor si-au luat cursul logic si au realizat ca intre ei, in mod ciudat, e ceva mai mult decat o simpla prietenie. Nu credeau ca sunt doar indragostiti, amandoi au mai avut de-a face cu iubirea aceasta frivola, asa ca au ajuns la o concluzie unanima, ca vor fi prieteni. Dar nu doar prieteni, nu persoane care se cunosc si care se saluta cand se vad pe strada. Ceva special, mai presus de prietenie, dar mai prejos de iubire. Credeau ca e mai bine asa, altfel ar putea pierde totul, iar ei se simteau atat de bine in preajma celuilalt incat ar fi fost o tragedie, mai ales pentru micuta noastra pamanteanca, care e deja cu moralul la pamant…

Visul acela al ei fusese ciudat, fusese intr-un mod inexplicabil aproape real, iar ea atunci tanjea dupa el. Era o cearta nesemnificativa, dar totusi importanta. Noroc cu semi-zana noastra care a avut in secret grija de ea in noaptea aceea atat de nuantata de monocromaticile de negru si alb. Dar de atunci supararile ei au revenit, poate la fel de dureroase pe scara durerii, dar cine poate stii asta, daca nu chiar ea…

Dar intr-o zi, ceva s-a intamplat, pamanteanca plangea. Era noapte, iar ea era singura in parcul acela mare pe o banca ratacita printre copaci. Si totusi, el era acolo, printr-o minune, el era acolo pentru ea, pentru prima oara in astfel de momente, cineva era acolo numai pentru ea. Era suparata, foarte suparata, tocmai a murit una din cele mai importane persoane din viata ei, persoana care a stiut sa o sprijine, in felul ei ce-i drept, cand era pierduta. Cum s-au intalnit aici in parc? Un mister… pur si simplu a fost aici pentru ea. Iar ea, cu inima franta incepu sa planga, incercase in zadar sa-i explice ceva printre sughituri, nu era o plangacioasa, dar nu se putea abtine. Dupa un timp inceta, si epuizata adormi in bratele lui…

– Neata strain-o, cum te simti?

– Cred ca bine, dar unde sunt? Ce s-a intamplat? Spune pamanteanca noastra buimaca, dar care-si repeta intruna “nu-mi amintesc ce am tot vorbit ieri, stiu ca am spus numai prostii”

– Nu-ti amintesti? Ai lesinat, te-am adus la mine, m-am gandit ca ar fi fost mai bine sa te aduc aici decat pe jumatate lesinata la tine acasa.

– Poftim?

– Stai linistita, te-am scos, am vorbit cu o prietena de-a ta. De fapt lui ii placuse faptul ca a avut-o alaturi, oricum mintea ii umbla numai dupa ea.

– Bine atunci, cred ca e in regula, desi banuiesc ca am fost o pacoste.

– Mai bine lasam asta pe mai tarziu, ar fi bine sa mananci ceva.

“Nu e bine, n-a negat…” isi repeta disperata pamanteanca.


O Pamanteanca Abatuta. Partea I


Din cate observ, suntem intr-un oras oarecare, pe un bulevard. Se intrevede la orizont o pamanteanca obisnuita si ingandurata. Daca ne uitam cu atentie, am putea sa observam ca e doar adolescenta, care are o moaca de copil matur bosumflat.

Am ajuns intr-o cafenea ratacita care mai e si non-stop pe deasupra. O masa prafuita din cherestea alaturi de doua buturugi pe post de scaune. Un aer cald si imbacsit de agitatia orasului se revarsa pe acele stradute inghesuite. Sunt pline de povesti si ganduri nerostite. Toate razbat disperate din toate intunecimile colturilor prezente. Intregul decor imbie melancolia, astfel ca pamanteanca e in elementul ei…

 Apare ceva, un necunoscut, care ia loc la masa pamantencei. Nu spune nimic, isi comanda o cafea si asteapta. Iar pamanteanca noastra, pierduta, incepe sa vorbeasca, mai mult singura ce-i drept…

– Am scris, rescris, sters si taiat… fiecare gand l-am analizat, fiecare moment, fiecare incercare se sparge intr-un oftat. Cred ca-mi pierd controlul, cred ca alunec. E cald, foarte cald, dar cumva eu reusesc sa stau pe un iceberg. Ba nu, eu stau pe ceva plat, ca un patinoar minuscul care leviteaza.

– Leviteaza? Cum leviteaza? Sau mai degraba deasupra carei, cui marete lumii leviteaza?… Si ce e acela un patinoar?…

– Pai… deasupra nimanui, de ce? Si cum adica ce e acela un patinoar? Intreaba ea cu o privire perplexa, dar apoi indiferenta… Pai el pierde timpul, e mai degraba un alt univers, in care a avut loc alt Big-bang, in care exista o singura planeta. O singura planeta mica si degerata care, culmea culmilor, e al naibii de plata, mica, subtire si periculoasa. Aluneci pe ea…

– Cum reusesti sa aluneci? Agata-te, nu e prea tarziu…

– Pai imi pierd controlul, mintea si gandurile care probabil ma definesc.

– Cum poti sa pierzi atat de multe in asa putin timp?

– Pur si simplu, azi le vezi, iar maine zboara.

Cu un gest a lehamite din mana, de parca ar da la o parte o musca enervanta spune:

– Chestile acestea sunt din tine, nu zboara.

– Ba da, zboara, acum le vezi, si na, acum nu le mai vezi. Spune cu o privire fugara de adolescenta nebuna neinteleasa in timp ce loveste masa.

– Nu te cred! Si isi scoate limba la ea cu o mutra mica si indignata.

– N-ai decat, cu atat mai bine, avand in vedere ca vorbesc cu o fantoma. Spune ea mai mult in gluma.

– Sunt doar jumatate fantoma, asa sa stii. Spuse din nou ciudata creatura care acum se bate in piept cu mandrie. Adica ce vina am eu ca tatal meu e fantoma, iar mama zana. Desi povestea lor e fascinanta pentru oricine nu e in postura mea de persoana opresata de societatea inadaptata a zilelor noastre. Au o poveste interesanta…

– Aha… deci stai sa pricep, tu esti o creatura mica semi-fantoma care-mi tine mie lectii pe tema lucrurilor adevarate sau false? Ca sa nu mai spun despre faptul ca port aceasta conversatie…

– Prima parte e corecta, dar nu inteleg partea a doua. Adica eu chiar cred ca delirezi putin.

– N-am decat… si care e magica poveste a celor doi indragostitii?

– Poftim?

– Parintii tai, ai spus ca au o poveste nu stiu cum…

– A, da… Pai legile de atunci interziceau cu desavarsire orice alianta de orice fel intre creaturi diferite. Era o ura socanta intre fantome, spiridusi, elfi, spirite… cea mai bizara era cea dintre spirite. Spiritele erau cu gramezile, de la cele ale copacilor pana la cele ale oamenilor sau lucrurilor. Erau atat de apropiati si totusi li se interzicea cooperarea… dar nu despre asta vorbeam. Iti spuneam despre parintii mei care au trait cea mai frumoasa poveste de dragoste interzisa. De fapt, se spune ca un faimos dramaturg al pamantenilor s-a inspirat din povestea lor. A fost singurul care a reusit sa descopere lumea paralela a zilelor de atunci.

– Iar ai deviat de la poveste. Raspunse pamanteanca oarecum plictisita si oarecum socata de luciditatea si complexitatea lucrurilor care se petrec momentan in jurul ei. De fapt, nu prea ii pasa de povestea creaturii, dar spera ca astfel o va lasa in pace.

– Da, da, ai dreptate. Dar nu prea am ce sa-ti povestesc din moment ce eu nu apar in povestea pamanteanului vostru. Citeste si tu putin, vei gasi povestea in cartea aceea cu oamenii aceia. Adica s-au iubit in secret, m-au nascut pe mine, am fost salvata de cineva, iar parintii mei cica au murit intr-un mod tragic si stupid, desi deocamdata sunt cat se poate de vii. Gata, sfarsitul povesti. “De unde sa visez ca ma va intreba despre parintii mei, nu-si da seama ca nu am chef sa vorbesc despre ei…”

Un oftat adanc o scutura puternic pe aceasta pamanteanca deziluzionata. Se ridica, arunca niste bani pentru cafeaua chioara si o ia la trap. Intr-un mod stupid, ea are lacrimi in ochii, parca se transforma. Parca nu mai are fata de adolescenta matura, acum arata ca o adolescenta obisnuita. Una cu inima franta. Semi-zana noastra ii urmeaza gestul si dintr-un avant al bratelor pleaca dupa ea. Pamanteanca nu o observa, suspina incetisor cu capul in pamant, iar semi-fantoma noastra se roteste in jurul ei ca un roi gigantic si nespus de enervant. Se pare ca asta crede si ea, caci se opreste in loc, isi sterge lacrimile cu maneca si urla:

– De ce ma urmaresti?

– Nu prea am ce face in seara asta, mi s-a anulat intalnirea

Auzind cuvantul intalnire, pamanteanca se pierde pentru o fractiune de secunda, dar se trezeste la timp sa-i raspunda

– Tu? Intalnire? Cu ce? Cu un spiridus pe nume Dobby?

Din pacate sarcasmul pamantencei e cam nereusit, ceea ce e destul de neobisnuit. Astfel ca singura ei replica e nespus de jalnica…

– Da, il cunosti?

Si inainte ca pamanteanca sa raspunda oripilata si cumva amuzata, semi-zana noastra incepe sa turuie entuziasmata, dar nu pentru mult timp…

– E adorabil si e exact genul meu, e mai scund. Dar e un nesimtit notoriu, ne intalnim de cateva luni si am aflat ca ma inseala cu o zana get-beget. Mai e si frantuzoaica, blondina aceea mica si stafidita… dar e totusi superb.

Se uita cu ochii mari la semi-fantoma noastra suparata si nu ii vine sa creada. “Ce naiba se petrece aici?” In timp ce cuvintele creaturii se luptau degeaba cu morile de vant in incercarea de a ajunge la capul plin al pamantencei, ea observa o chestie si mai bizara. Si anume ca zana a tacut.

– Nu arati prea bine, unde stai? Ar trebui sa te conduc acasa.

Dar inainte sa raspunda, din nou, fantoma scoate un telefon mobil si suna la taxi. Taxi care ajunge surprinzator de repede, dar lucrul al naibii de ciudat este faptul ca e o masina. Se urca amandoua si ii cere din nou adresa (salcile ametite).

– Eu stau pe stejarii amutiti. Iti vine sa crezi ca aceste strazi exista? incepe taximetristul sa vorbeasca in timp ce dadea un pumn zdravan volanului. Lumea aceasta se duce de rapa, va zic, daca mai vad un singur calaret fara cap furandu-mi volanul, il voi strange personal de gat. Nu inteleg ce au impotriva fantomelor.

– Stiu exact ce vrei sa spui, eu sunt semi-fantoma. Toata lumea ma impunge si ma trimite de la un departament la altul. Nu-mi gasesc un job nicaieri. Oricunde merg nu sunt binevenita, spun ca nu se incurca cu “semi”. Macar tu ai doar calaretii pe cap.

– Esti semi? Nici nu am observat, ai incercat sa te dai drept fantoma totala?

– Bineinteles, dar aripile ma dau de gol.

– A da, credeam ca sunt ale prietenei tale…

 

” To Be Continued”


Macar de Ne-am Cunoaste


heart

De fapt te cunosc, te văd oriunde mă uit. Dacă stau să privesc fix ceva, îmi pot imagina părul tău rebel şi brunet în timp ce privirea ta mă reperă vag prin mulţime. Eu le văd negrul lor pierdut. Poate chiar s-a întâmplat să treci pe lângă mine, să fii real şi nu doar o amintire, dar poate închideam ochii pentru câteva momente atunci când erai în preajma mea. Poate îmi era frică că nu erai la fel ca în capul meu. Eu te vreau mereu aşa, într-un singur fel. Dar e greşit, pentru că în mintea mea tu eşti cum vreau eu, dar în realitate eşti doar o poză ştearsă alb negru… vreau să te văd ca pe o utopie a perfecţiunii într-o oglindă oarecare, dar doar o secundă, pentru că ştiu că vei rămâne doar aşa. O reflexie împietrită într-o poză…

Adică ce rost ar avea să-mi sfâşii singură inima când te voi vedea altfel? E o laşitate, ştiu, subconştientul îmi repetă asta de parcă am săvârşit o crimă. Nesuferitul, nu mă lasă, vrea să-mi depăşesc frica aceasta insipidă, după cum o numeşte el. Mă mai lupt puţin cu alter-egoul meu malefic, încercând din răsputeri să deschid ochii spre prezent. Măcar am câştigat o amărâtă de bătălie, căci războiul nu am şanse. M-am oprit fără să vreau în loc, strada aceasta îngustă duce doar înainte, spre bulevard, iar pe aici îşi face veacul un căţeluş cam jigărit, care se uită cu ochii mari la mine, şi mă întreb de ce? Parcă şi el ar vrea să-mi reproşeze ceva, dar nu-l ascult, plec, căci mi-am pierdut războiul, l-am văzut mergând înainte, iar între timp, oglinda s-a spart, cu o rabufnire ciudata, un tipat ascutit, ciobul s-a stins…


Fluturasi! Si…


fluture

O poveste începe cu “a fost odata ca niciodată” şi se termină după mult mult timp cu “şi-au trăit fericiţi până la adânci batrâneţi”. Şi totuşi, acolo nu e nicicum vorba de fluturaşi, majoritatea trăiesc o zi. Cum ar trebui să se termine povestea lor? “Şi-au trăit fericiţi până a apus soarele?” Într-un fel nu e corect pentru ei, noi avem ani întregi şi tot degeaba, mulţi tot inutil trăiesc, dar ei? Aşa micuţi, coloraţi şi drăguţi, zboară mereu din floare în floare, bucurându-se de singura lor zi. Razele nevinovate ale soarelui îi aruncă într-o strălucire magică. Dar totuşi, dacă în singura lor zi de viaţă, fluturaşii nimeresc o zi înnorată, unde soarele se ascunde, iar fluturaşii îşi pierd farmecul zborului lor inocent datorita vântului hain care se arată în unica lor minune de existenţă. Ei ce pot să mai facă?

Probabil că vă întrebaţi de ce naiba am ales un subiect atât de “inutil”, pentru uni. Sau alţi ve-ţi veni cu idei absolut “geniale” gen: “lasă că-i avem pe cei de noapte?” Bineînţeles că nu o să-mi petrec restul vieţii printând pliante cu salvaţi fluturaşii, întemeiaţi planeta soarelui veşnic sau altele, e doar o… o idee, un gând şi o metaforă. Unde bat? Simplu, mă gândesc la multele situaţii în care spuneai sau gândeai “oare cum reuşeşte? /Ce nasol, nu ştiu ce-aş face dacă aş fi în locul tău”. Am fost de câteva ori în situaţii mai grave şi toată lumea mă compătimea sau se uita la mine cu nişte ochii mari de parcă tocmai am salvat terra de la o distrugere iminentă. Şi totuşi, aşa făceam şi eu la rândul meu, până când mi-am dat seama că poate nu e totul atât de groaznic sau fascinant, că poate până la urmă chiar suntem toţi doar oameni. Adică am păţit o chestie ciudată, cineva a fost într-o situaţie super nasoală şi mă tot gândeam că dacă aş fi fost în locul ei/lui nu aş fi reuşit. Dar iată ca “dorinţa” mi s-a împlinit şi am ajuns în situaţia ei din neatenţie. Nu a fost chiar atât de rău, mă gândeam la cum am compătimit şi eu la rândul meu şi cum pe urmă am trecut peste. Deci până la urmă timpul chiar este un vindecător bun, chiar dacă nu are habar de “make-up”…


Cerculete Inlantuite…


walking_in_circlesSi uite acolo in departare, el se pierde fara sa vrea in zare, se duce si nu se mai intoarce, isi ia zboru sus in nori, incearca sa-si gaseasca steaua cea de mult apusa, dar cu umbra in intuneric el se ascunde dupa raze si nu mai vrea nicicum sa iasa din ale cerului brate, vrea din nou la inceputuri, cand totul era liber, fara cuvinte, fara alte gesturi tematoare ce ascund a vietii de acolo grandoare, dar chiar daca-si doreste totul nu mai intinereste, ramane asa tot in schimbare, fie ca vrea fie ca moare. Nimeni nu se uita, dar el incet incet cam cade… Aripile se desprind si pleaca in alte departari lasandu-l pe el intr-o mare involburata. Marea suparata il arunca peste tot si-l ineaca in suspinele lui dupa trecutul ce nu va mai fi, dar iata ca apare in cruda realitate un alt inger cum fu el demult si-l salveaza, si-l duce intr-un alt loc pe cale sa apuna cu suspinele unei alte fete inecate intre suspine…

Si asa totul continua intr-un nesfarsit cerc ce incepe frumos si se termina dezastruos, pana ce incercuiti se pierd in umbrele apuse si totul se repeta monoton ca intr-un cosmar distrugator… Lanturile se tot prind, iar ei sunt mereu salvati.