ganduri fulger

Nelămuriri religioase


Ce credeți despre ateii care se căsătoresc? Dar agnosticii?

Eu personal sunt ateu agnostic… Agnostic pentru că nimeni nu mă va convinge vreodată, în proporție de 100%, de existența/inexistența unei creaturi divine. Și ateu, căci înclin spre inexistența uneia*.

Dar mai știu pe cineva ateu, sau măcar agnostic, care s-a căsătorit. De ce? Eu n-o pricep. Si de întrebat nu pot s-o întreb. Așa că întreb aici, în neant.

Cum poți tu, ca persoană cu principii, cu opinii puternice vis-a-vis de credință, să te supui unui ritual atât de păgân?

 

*asta înseamnă că încerc să accept opiniile celorlalți în materie de  credință

 

P.S: After more than one year I am back with something… I am still alive. Not dead..


Silly quote of the… day/week/month… depends… I


„An apple a day, keeps the doctor away. But if the doctor is cute, screw the fucking fruit.”


Gandeam (stiu, ce chestie)…


… cat de tare poate fi ca pot sa scriu despre ce vreau cand vreau fiindca am blog?

Va spun eu, foarte tare :))

Asa ca vroiam sa va anunt de puterea mea speciala si, care nu mai e tocmai secreta.

Uite o poza:

 

Si mai vroiam sa va spun ca am racit. Din nou. Si ca sunt atat de plictisita in ultima vreme…


L0v3


Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

 

 

Nu cred in iubire. Cel putin, asa cred deocamdata…

Ma gandesc ca e reala, doar ca nu e pentru oricine, si nu oricum.

Cred ca trebuie sa fii o anumita persoana, sa ai o anumita personalitate, ca sa o traiesti.

Cred ca e pe nivele, trebuie sa oferi ceva din tine pentru a trece la urmatorul nivel. Iar cand vei avea curajul sa te dezbraci, atunci vei stii ce e.

Probabil ca te simti ca in varful unui munte. Iti infingi bocancii adanc in stanca, sperand sa mearga totul bine, dar fara sa te gandesti totusi la fiecare pas. Iar cand ajungi, acolo in varf, o sa vezi lumea de sus.

Nu, nu aroganta, ci un fel de intelepciune atotstiutoare, care nu simte nevoia sa impartaseasca cunostintele. Dar desi vezi lumea de sus, tot o sa fie niste nori, care o sa te impiedice sa vezi de unde ai inceput escaladarea.

Si ce e si mai rau, e faptul ca e un varf, incepi pe teren sigur, lat, jos, dar sfarsesti la inaltime, pe o portiune ingusta si abrupta. Incercam sa ne tinem echilibrul cu ajutorul celuilalt, dar e mai greu deca pare, caci balanta tot cade dintr-o parte in alta, pana ne dezechilibreaza si cadem…

Daca avem noroc, supravietuim.

Dar daca am cucerit Everestul, ca mai apoi sa-l abandonam fara o dovada, cred ca vom muri.

Picajul in jos te nauceste. Trebuie sa revii printre muritori si sa redevii unul din ei.

Te intrebi ce s-a intamplat cu celalalt? Cel mai probabil raspuns: Nu vom stii niciodata.

Poate zace mort, printr-o rapa. Poate a devenit o mata afurisita, care printr-un noroc chior a cazut in picioare. Sau poate se zbate intre viata si moarte, iar una din ele va castiga candva, peste ani si ani, cand razboiul se va mai raci. Cel putin spera, cred eu. Caci atatea lupte te distrug, atat de mult… incat nu cred ca iti mai pasa cum se termina, ci cand se termina, odata!.

E o posibilitate sa uiti. Dar e cam nula. Presupune renuntarea la umanitate. Dar mai bine te feresti, mai bine te redresezi, mai bine revii in lumea tuturor. Caci renuntarea presupune imaginatie, inseamna sa tii cu dintii de o amintire, de un gand, de o urma, de un sarut… care au fost, dar nu mai sunt.

 

Dar eu vorbesc ipotetic, asa ca ce conteaza? Eu vorbesc de speranta, de fantezii necunoscute implinite de o singura persoana, de… ei bine, de iubire.

Dar nu-i nimic. Nu are rost sa ne batem capul cu ea. Apare o data la 1000 de ani. E o legenda. E un gand care fulgera mintea tuturor, ramane in capul catorva si apartine unuia. E o enigma, caci nimeni nu a avut-o vreodata cu adevarat.

Si daca a avut-o, atunci nu mai exista. Si daca mai exista, cu siguranta ca nu sta undeva sa povesteasca despre ea. Caci cine ar vrea sa povesteasca despre ceva ce are si poate trai

Later Update:

P.S: In postul trecut vorbeam despre cat de mult ma enerveaza iubirea. Acum scriu despre ea. Toata chestia e la fel de confuza si pentru mine <_<.


Damn God!*


 

Am incercat sa sa scriu un post pe tema asta de multa vreme, dar nu pot nicicum sa scriu ceva exact fara sa-mi sara ţandăra…

Asadar, de ce mi se pare mie lumea din ce in ce mai religioasa… De ce?! Si de ce Dumnezeu? De ce doar crestin? De ce el?!

Inteleg ca e criza, ca problemele se tin lant pe plan financiar, psihic, familial etc… Dar de ce neaparat acel Dumnezeu crestin, care a creat intreaga lume, munti, copaci, rauri, lacuri, triunghiul bermudelor, creaturile, in mai putin de 7 zile? De ce e el cel mai important?

Nu am fost niciodata o persoana religioasa, desi bunicii mei sunt/erau, iar parintii mei sunt, unul chiar cu teologia ca facultate… Dar niciodata nu am putut sa cred in cineva care a creat lumea in 6 zile amarate (care trec cam repede mai nou) si care ne lasa liberi sa luam toate decizile, dar care totusi ne spune ce e bine si ce e rau. Ne spune in mod indirect ce si cum sa facem, dar noi luam totusi decizii gresite, iar el ne pedepseste atunci. Peste tot cande vorba de razbunare, el ne spune (prin niste carti antice si de demult) ca nu e bine sa-ti faci singur dreptate. Bine, pana acum de-acord, dar persoanele acelea care au fost omorate fara niciun motiv de ce au trebuit sa fie motivul disperarii/ nebuniei/ nervilor lui/ei? Razbunarea nu e buna, dar atunci cum ar trebui sa ne simtim cand un idiot ne injunghie prietenul de fata cu noi (de exemplu)? Noi nu avem voie sa ne razbunam, dar idiotul are voie sa mearga mai departe fara sa pateasca nimic. Nu mi se pare corect. Si acesta nu e singurul exemplu, dar incercam sa dau unul mai subiectiv, dintr-un anumit punct de vedere, si care sa nu se refere la milioane de oameni decedati…

Poate sunt eu mai batuta in cap, cine stie, doar geniu nu am ajuns sa fiu pana acum…

Si multa lume se cearta cu el, deoarece el ne cauzeaza durerea… Dar cu cat cresc mai mult, cu atat cred ca Dumnezeu este scuza pentru speranta puerila, indiferent de varsta, si pentru durerea din lumea ce ne inconjoara. Ne prefacem ca nu vedem asta, il slavim si-l preamarim, prefacandu-ne ca nu vedem… Da! Asta e el, o scuza ca noi sa nu ne simtim vinovati, caci el va lua vina asupra lui. Daca va uitati cu atentie la stirile generale care au legatura cu moarte, razboi, durere si terorism, toate se invart in jurul religiei, iar acestea sunt cele mai mari probleme ale sec XXI. Deci daca religia ne cauzeaza asa multa durere, de ce o lasam sa ne invadeze lumea in halul asta?

M-am saturat de aiurelile astea religioase, sincer. M-am saturat sa ma lovesc de religie in ora de desen sau stiinte, fara sa aiba vreo logica sau insemnatate. La naiba cu ea, doar “let it be” si cine moare bine, cine traieste bine. Oricum religia nu face vreo diferenta pozitiva in viata mea. Nciodata nu a facut si probabil niciodata nu o sa faca ceva care sa-mi schimbre “credinta”. E doar o alta chestie cu amploare in lumea asta, la fel ca sportul, sanatatea, amuzamentul, munca, literatura…

La urma urmei, cine l-a pus sa-si sacrifice fiul? Nu l-am rugat eu sa si-l catere pe o cruce si sa moara in dureri, ca mai apoi sa-mi scoata timp de 2000 de ani ochii cu sacrificiul lui.

Fara suparare pentru cei care cred, dar privind dintr-o perspectiva obiectiva si putin cinica, acesta e adevarul…

P.S: Sugestiva poza…

– Eve: Avortul e o crimă.
Dr. House: E adevărat. E o viaţă şi tu ar trebui să o iei.
Eve: Fiecare viaţă e sfântă.
Dr. House: Haide, vorbeşte cu mine. Nu-mi cita sloganuri de pe maşini.
Eve: E adevărat.
Dr. House: Nu înseamnă nimic.
Eve: Înseamnă că fiecare viaţă contează pentru Dumnezeu.
Dr. House: Nu pentru mine. Nu pentru tine. Şi judecând după numărul de dezastre naturale, nici pentru Dumnezeu.

– Dr. House: Dacă vorbeşti cu Dumnezeu, eşti credincios. Dacă Dumnezeu vorbeşte cu tine, esti nebun.

* Al naibii Dumnezeu


Urasc Razboiul!


Vizionam un filmulet cu stirile din America, unde comemorau atacul din 11 septembrie. Si eu, ca o adolescenta enervata ce sunt, am inceput sa ma agit intrebandu-ma  de ce mama naibii exista razboiul?

Da, pricep ca asa se capata pamant si resurse si alte c******* cruciale pentru o societate. Dar nu ar putea sa se razboiasca liderii intre ei. Stiti voi, o partida pe viata si pe moarte intre doi oameni, nu doua milioane de oameni. Ca doar de, oricum sunt o gramada care ar vrea sa se sinucida pentru tara, asa joaca ceva in doi… Ca sahul, ca doar e relativ inofensiv… Si daca chiar vor sange, atunci pot incerca ceva cu cutite aruncate de la 11 metri sau primul glont de la 11 metri sau clasicul “Nu te supara, frate”! Variantele sunt nelimitate…

Oricum, mesajul meu plin de nervii e: IDIOTILOR!

Desi am incercat sa inteleg motivul razboiului, unul care sa aiba sens si care sa nu fie scuza patetica a unui om marunt care incearca sa acopere alte lipsuri, tot nu am gasit.

Asadar, luminati-ma?!


Băi, captura mi-ai turele!: E Nasol Să Fii Adult!


Întotdeauna am crezut că e bine să fii adult. Credeam că vei depăşi fazele penibilităţilor, corpul tău va înceta să gândească singur şi să facă lucruri de neimaginat şi se va opri din a scoate sunete de-a dreptul terifiante. Dar mai presus de toate, am crezut că vei trece peste sentimentele acelea care vin buluc peste tine când întâlneşti pe cineva nou. Credeam că jigniriile găsite de un idiot nedezvoltat sau de o fostă prietenă geloasă pe păpuşica ta barbie vor dispărea.

Ei bine, la dracu! Nu! Singura diferenţă este aceea că înveţi din propriile cascadorii şi trânte “accidentale” să-ţi faci nişte prieteni mai buni, sarcasmul, bârfa (indiferent de gen) şi ceva forţă brută, mai simplu spus pentru cei care se cred elevaţi, statut social. DA! Asta e arma, statutul social. Nimic nu se schimbă, din grădiniţă până la bătrâneţe. Barbie şi Ken se transformă în forţă brută (literalmente), apoi în ironie şi judecată, iar într-un final (mai mult sau mai puţin) se transformă într-o casă şi în pământ.

Dar ceva tot e mai bine când eşti mic, ai mila celor mari de partea ta, după pubertate eşti exilat din cutia milei şi eşti agăţat din ce în ce mai sus pe cuierul vieţii. Da, da, ştiu. Cuier?! Da, cuier. E folosit pentru a agăţa lucruri de el, cam aşa cum suntem noi… Şi cu cât ajungi mai sus, cu atât mai rău pentru tine. Deci baftă tuturor post-adolescenţilor care se zbat disperaţi prin lume.

Venind vorba, stiţi cum se spune: “să creşti e obligatoriu, să te maturizezi e opţional”. Nu ştiu ce să zic, adică e adevărat, problema e dacă te vei lăsa/te-ai lăsat maturizat de familie, prieteni sau anturaj sau dacă ţi-ai lua/luat părerea în spinare şi le-ai lăsat baltă toate aşteptările. Eu sunt indecisă, nu pot fi nesimţită în totalitate, dar întotdeauna m-am oprit din a dezamăgi pe cineva, lucru care mă calcă pe mine pe nervi, darămite pe cei din jurul meu. Momentan învăţ să fiu nepăsătoare, şi e al naibii de greu, căci trebuie să-ţi înfrunţi fiecare nenorocit de impuls…

Una din devizele mele, mai mult sau mai putin :

„-Rules To avoid criticism
do nothing
say nothing
be nothing”

P.S: Are careva vreo idee despre cum să-ţi pese mai puţin?