Archive for Ianuarie, 2011

L0v3


Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

 

 

Nu cred in iubire. Cel putin, asa cred deocamdata…

Ma gandesc ca e reala, doar ca nu e pentru oricine, si nu oricum.

Cred ca trebuie sa fii o anumita persoana, sa ai o anumita personalitate, ca sa o traiesti.

Cred ca e pe nivele, trebuie sa oferi ceva din tine pentru a trece la urmatorul nivel. Iar cand vei avea curajul sa te dezbraci, atunci vei stii ce e.

Probabil ca te simti ca in varful unui munte. Iti infingi bocancii adanc in stanca, sperand sa mearga totul bine, dar fara sa te gandesti totusi la fiecare pas. Iar cand ajungi, acolo in varf, o sa vezi lumea de sus.

Nu, nu aroganta, ci un fel de intelepciune atotstiutoare, care nu simte nevoia sa impartaseasca cunostintele. Dar desi vezi lumea de sus, tot o sa fie niste nori, care o sa te impiedice sa vezi de unde ai inceput escaladarea.

Si ce e si mai rau, e faptul ca e un varf, incepi pe teren sigur, lat, jos, dar sfarsesti la inaltime, pe o portiune ingusta si abrupta. Incercam sa ne tinem echilibrul cu ajutorul celuilalt, dar e mai greu deca pare, caci balanta tot cade dintr-o parte in alta, pana ne dezechilibreaza si cadem…

Daca avem noroc, supravietuim.

Dar daca am cucerit Everestul, ca mai apoi sa-l abandonam fara o dovada, cred ca vom muri.

Picajul in jos te nauceste. Trebuie sa revii printre muritori si sa redevii unul din ei.

Te intrebi ce s-a intamplat cu celalalt? Cel mai probabil raspuns: Nu vom stii niciodata.

Poate zace mort, printr-o rapa. Poate a devenit o mata afurisita, care printr-un noroc chior a cazut in picioare. Sau poate se zbate intre viata si moarte, iar una din ele va castiga candva, peste ani si ani, cand razboiul se va mai raci. Cel putin spera, cred eu. Caci atatea lupte te distrug, atat de mult… incat nu cred ca iti mai pasa cum se termina, ci cand se termina, odata!.

E o posibilitate sa uiti. Dar e cam nula. Presupune renuntarea la umanitate. Dar mai bine te feresti, mai bine te redresezi, mai bine revii in lumea tuturor. Caci renuntarea presupune imaginatie, inseamna sa tii cu dintii de o amintire, de un gand, de o urma, de un sarut… care au fost, dar nu mai sunt.

 

Dar eu vorbesc ipotetic, asa ca ce conteaza? Eu vorbesc de speranta, de fantezii necunoscute implinite de o singura persoana, de… ei bine, de iubire.

Dar nu-i nimic. Nu are rost sa ne batem capul cu ea. Apare o data la 1000 de ani. E o legenda. E un gand care fulgera mintea tuturor, ramane in capul catorva si apartine unuia. E o enigma, caci nimeni nu a avut-o vreodata cu adevarat.

Si daca a avut-o, atunci nu mai exista. Si daca mai exista, cu siguranta ca nu sta undeva sa povesteasca despre ea. Caci cine ar vrea sa povesteasca despre ceva ce are si poate trai

Later Update:

P.S: In postul trecut vorbeam despre cat de mult ma enerveaza iubirea. Acum scriu despre ea. Toata chestia e la fel de confuza si pentru mine <_<.


Jumătăţi complementare. Înger şi demon.


 

Frigul o înconjura,

O ataca şi o îngâna,

Iar ea, cea liniştită,

Stătea şi doar cânta.

Îsi ducea gândul cu o notă,

Noaptea o prindea în joc,

Lăsa vântul să o-ntreacă,

Spre al morţii joc de foc.

 

Dar focul o ardea,

Frigul o-ngheţa,

Dar el stătea şi îndura

Prins! de mişcarea sa.

Mişca arcuşul,

În sus, În jos,

Îl lăsa purtat de gândul,

Gândul lui cel de prisos.

 

Căci ei nu prea-i mai păsa

Şi pe vioară o agasa

Căci cum putea ea doar aşa

Să uite de privirea sa

 

Privirea lui ucigătoare

Mai mereu întrebătoare

Cum de s-a întâmplat acum

Ca el să poarte acel costum

 

Să-şi poarte inima îngheţată

Care trebuie alintată

Iar mai apoi uitată

Căci devine dezgustată…

 

De tot ce se întampla în jur

Când devenea acel om:

Arogant şi agasant, imatur…

Prea enervant.

 

Dar nu-i nimic,

Ea accepta,

Căci ei erau înger şi demon

Jumătăţi complementare.


Love versus Friends


La dracu’! Oamenii’s tampiti.

Daca mai aud un singur lucru’ legat de iubire cred ca o sa strang persoana aia de gat.

Iubirea= hormoni+ tensiune sexuala+sex

Prietenie= Tu+ El/Ea+ sinceritate

 

Singura diferenta dintre ele ar fi lipsa de sex dintr-o prietenie (asta daca nu esti prieten cu beneficii, care sunt mai greu de intretinut decat par. Cel putin din ce am auzit)

De fapt nu vreau sa vorbesc neaparat de iubire, vreau sa vorbesc de prietenie:

Mie mi se spune ca sunt sucita de cand ma stiu, dar nu eu sunt cea care practica monogamia in relatia de prietenie. Pur si simlu nu o pricep. De ce ai indeparta o groaza de prieteni, doar pentru a avea unu’ singur, cand ii poti avea pe toti. De ce? (ii poti avea pe toti?) Pentru ca prietenia nu are reguli de cuplu, iti imparti eu-l, dar ramai tu insuti, dar fara tragedia inselarii. Prietenia e sacra. Cred ca daca ar fi sa devin o persoana religioasa, probabil as slavi posibilitatea de a avea o conexiune cu toti ceilalti, de a suna pe cineva cand vrei sa plangi, cand vrei sa te plangi, cand vrei sa razi, cand vrei sa le spui ca te-ai indragostit, sau orice alta porcarie de gand care iti vine in cap, dar care stii ca ar fi ascultata macar de unul din ei…

Dar nu, lumea e dobitoaca. In loc sa fim creaturi logice, care chiar cauta conexiune (fiindca asa suntem noi programati, nu? Nu asa spunea un geniu decedat?), ei se inchid intr-o prietenie cu o singura persoana, dandu-i pe ceilalti la o parte.

Pai stiti ce, eu nu ma mai lupt, va dedic o melodie:

Din nefericire, doar refrenul si inca cateva versuri vi se potrivesc (voi, celor care va inchideti in voi si exasperati, dar nu-i nimic, refrenul e baza)

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

 

P.S: Isn’t life enough of a challenge? Then why do we keep adding more? Are we fuckin’ idiots?

 

Later Update:

Stiti, cred ca incep sa merg anti-love. Adica eu personal sunt inca minora, majoritatea prietenilor mei la fel, asa ca nu inteleg de ce toti sunt obsedati de iubitii/iubitele lor. Daca de acum imi fac griji legate de relatii complicate si dramatice, ce naiba o sa fac in 10 ani? Ca eu nu vreau casa aia mare din suburbie, cu iubitul din liceu care ma inseala si 2 plozi care ma urasc. Dar hei, poate sunt singura care gandeste asa din anturajul meu, cine stie, doar intotdeauna m-am vrut „special” :|.

Oricum, sper sa-mi mai treaca sentimentul constant de lovire a cuiva cu capul de un perete…

 

 


Viaţa unei muşte…


Era o zi ca oricare alta, cu o mica mare diferenta. Era vacanta! Raiul adolescentilor care nu mai pot indura inca o secunda din cele … secunde dintr-o zi cu sapte ore obositoare si stresante. “Chiar, oare cate secunde au orele de scoala?… Au douazecisicinci de mii doua sute de secunde dintr-o zi cu treizeci si sase de mii de secunde, exceptand somnul in care nu fac mare lucru pentru societate, deci la naiba, nu-i corect. De ce sa ma strofoc o buna bucata din viata mea invatand, oricum daca ajung la batranete voi uita totul si voi fi senila… Viata nu-i corecta.“

“Numai gandul la urmatoarea saptamana imi da o senzatie de frica necontrolata. Poate pot chiuli, parca am febra”, spun eu ridicandu-mi mana la frunte sa verific. “Sau poate nu, am mainile gheata, tocmai m-am jucat cu zapada din balcon. Cat de trist sa cresti, nici sa ma mai joc singura cu zapada undeva afara nu mai e normal. Conform statisticilor, unul din cinci parinti si-ar duce adolescentul la psiholog daca l-ar vedea jucandu-se singur cu jucarii. Pe vremea lui Pazvante Chioru’ nu erau spitale, nu erau clinici inutile in care iti dai casa pentru un consult sau doua pastile colorate cu vitamine pentru diferite parti ale corpului (acum zau, e hotie la drumu’ mare, adica oricum veti muri, stiu, e trist, nu sunt eu sadica, e doar realitatea asta doboratoare, care cade peste noi ca o bucata mare de adevar spatial), nu era mai nimic pentru saptezeci la suta din populatie si totusi traiau afurisitii de oameni pan’ la nouazeci.”

Intre timp, se auzea un bazait enervant de undeva de langa fereastra, lucru care insemna o tortura chinezeasca pentru mine, care vroiam liniste completa si acordurile unui solist pe fundal… Camera mea era albastra si patrata, cu duzini intregi de postere aiurite, cu cantaretii care aratau bine doar pe pata aceea veche de cerneala. Cu un fotoliu confortabil, mare si vechi. Avea cel putin doua deceni la activ, avea o istorie indelungata in arcurile lui ruginite dupa sute de sarituri de pe dulap. Avea o patura galbena cu pete pe el. Era oribil din orice unghi te-ai fi uitat. Dar era atat de confortabil… Mai am un birou, gramezi de “mutunaci” colorati si prostioare reprezentative existentei mele in propria mea camera. Era calda, tot timpul calda. Era ca un barlog. Da, barlogul meu drag, luminat cu istoria orelor nedormite, cu toate cuvintele dragii mie, cu toate cartile mele, cu o parte spirituala din mine, dar inchisa intre patru pereti.

Se spune ca daca ai sentimente puternice in timp ce esti intr-un loc familiar si inchis, toate sentimentele se vor scurge din tine si vor intra in pereti. Peretii sunt sacri. Peretii sunt siguranta si teroarea oamenilor. Te pot proteja, te pot ucide. De aceea inchisorilor li se fac atat de multe slujbe. Cele mai negative sentimente sunt stranse intr-un spatiu restrans, cand ele sunt de o intensitate aproape fantastica. Groaza detinutilor care nu vor mai iesi niciodata, nebunia celor care vor fi executati, setea de razbunare care pune stapanire pe majoritatea celor inchisi. Sunt simtiri grave care se intensifica, care lasa peretii imbacsiti cu teroare, care se deslantuie inevitabil asupra urmatorilor delicventi… Dar destul despre inchisori, haideti sa vorbim despre noul meu animalut de casa. Care e de fapt insecta, dar noua mea insecta de casa nu suna bine, mai ales ca e o musca. O musca idioata care-si da cu capul de toti peretii, literalmente. Vrea cu toata pasiunea si forta de care dispune sa sparga relativ noul meu geam termopan. Lucru imposibil. Si sa fim seriosi, e mult prea mica pentru o astfel de munca, nici eu nu pot sa-l clintesc cand imi poticnesc fruntea plictisita de sticla rece…

Iar ea incearca sa iasa, fara sa gandeasca ca daca s-ar aseza, daca si-ar lasa capul intr-o singura pozitie care ar putea permite vizualizarea, ea ar vedea usa deschisa si balconul larg deschis care se avanta in spatele ei, momentan, in toata splendoarea lui de usa deschisa. Ma intreb, cat de des suntem noi muste? Poate uneori cand luam decizii pripite si incepem sa ne izbim ca nebunii de geam, uitam sa ne uitam in jurul nostru ca sa vedem si cealalta nenorocita de usa, la fel de deschisa si poate chiar mai aproape.

Deci cat de des esti musca?

Eu am fost in ultima vreme o musca mult prea zapacita, m-am izbit de geam de atatea ori incat era sa-mi pierd viata. Ca sa nu mai spun ca nu am putut sa mai vad ceva in jurul meu pentru cateva ore. Si nici sa nu va povestesc de durerea de cap pe care inca o mai am. Dar trebuie sa avem grija, cati dintre noi ramanem fara aer, intr-un final? Si cati dintre noi se tin departe de panza paianjenului din umbra?

Inca nu stiu raspunsul, dar il caut.

Iar mustii i-am deschis geamul, ca sa fiu draguta de data asta. Poate candva, o alta musca, se va uita in jurul ei si ma va vedea pe mine izbindu-ma, iar ea ma va ajuta, imi va arata calea sau va gasi pe cineva care sa-mi deschida geamul… Dar nu ma pot baza pe asta, nu, nu pot. Desi e frumos sa te gandesti ca undeva e o musca care are grija mereu sa ai geamul deschis, nu poti sa fii mereu atat de chior si poate putin dobitoc…

Dar asta este alta poveste, eu raman la mine si muzica mea, la peretii mei albastrii si la izbitul de geam…