DEPLANGERI!… si un fel de recenziopinie
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
Am o stare, in care nici macar sa-mi deplang existenta nu sunt in stare. Patetic! Deci fiti atenti, veti intalni limbaj de pauza pentru clasa a XI-a, nevoie de somn si nevoia de a lovi perna in repetate randuri:
Tocmai am vizionat un film, Easy A, si vreau sa-i fac o recenzie, dar mai tarziu, si sa bat campii.
Am o stare dubioasa. Imi verficam conturile de socializare vechi pe care mai intru pentru ca, ma credeti sau nu, am intalnit persoane foarte calumea pe ele. Si nu erau disperati, nebuni, pedofili, criminali in devenire sau mansarde nemobilate…
Oricum, ideea era ca am descoperit un numar mare de tipi de 40 de ani din Turcia care ma asalta cu mesaje, o pustoaica (sper eu) de 13 ani care tocmai mi-a facut o declaratie de dragoste, una modesta, ce-i drept, dar era scrisa corect, asa ca ma tem 😐.
Apoi ascult intruna doar John Mayer de cateva zile, lucru urat de tot, din moment ce e unul din artistii aceia care ma aduce la realitate. Iar eu, adica pestisorul din mine, moare asfixiat in realitate, are nevoie de apa viselor ca sa supravietuiasca… Ca sa nu mai vorbesc ca au fost niste saptamani grele. Si aici nu vreau sa spun ca le-am carat in spate la propriu, ci doar ca au fost dificle, motivele fiind multe, dar nu grave. Deci wtf?
Acum sa revenim la film.
Easy A: Practic, e vorba de o tipa care ajunge sa fie platita de orice ratat din scoala, ca sa spuna ca s-a culcat cu ei. Chestia e ca ea e virgina, e superba (Emma Stone), e desteapta, e haioasa rau, dar e invizibila in scoala ei. Ca de obicei, hollywoodul imi pune o tipa perfecta, la prima vedere, sa joace rolul unui “outsider”. Dar trecand peste, tipa joaca impecabil rolul de zapacita clasica. Comportamentul ei cand e acasa e plagiat dupa o dupa-amiaza de a mea, iar prietenii ei sunt ciudati rau.
Ideea filmului e amuzanta, titlul e destept ales, daca stii ce spune, iar povestile implicate in scenariu ar fi putut sa fie ceva mai dezvoltate. Aici ma refer la cele amicale si la chestia dintre ea si profesor.
Parintii ei sunt criminali, iar Stanley Tucci nu e degeaba printre actorii mei favoriti. Adica sincer, cine stie un film in care el sa o fii dat in bara ca actor? Eu nu.
Cam atat despre film. In mare e o comedie adolescentina, cu cateva picaturi de drama si romantism. Nu e un film destinat doar minorilor, intrucat am citit o groaza de discutii pe imdb, varstele celor care l-au vizonat fiind cuprinse cel mai mult intre 20-25 si 35-40.
😐 going on :), hopefully.
Am o stare, in care nici macar sa-mi deplang existenta nu sunt in stare. Patetic! Deci fiti atenti, veti intalni limbaj de pauza pentru clasa a XI-a, nevoie de somn si nevoia de a lovi perna in repetate randuri:
Tocmai am vizionat un film, Easy A, si vreau sa-i fac o recenzie, dar mai tarziu, si sa bat campii.
Am o stare dubioasa. Imi verficam conturile de socializare vechi pe care mai intru pentru ca, ma credeti sau nu, am intalnit persoane foarte calumea pe ele. Si nu erau disperati, nebuni, pedofili, criminali in devenire sau mansarde nemobilate…
Oricum, ideea era ca am descoperit un numar mare de tipi de 40 de ani din Turcia care ma asalta cu mesaje, o pustoaica (sper eu) de 13 ani care tocmai mi-a facut o declaratie de dragoste, una modesta, ce-i drept, dar era scrisa corect, asa ca ma tem K.
Apoi ascult intruna doar John Mayer de cateva zile, lucru urat de tot, din moment ce e unul din artistii aceia care ma aduce la realitate. Iar eu, adica pestisorul din mine, moare asfixiat in realitate, are nevoie de apa viselor ca sa supravietuiasca… Ca sa nu mai vorbesc ca au fost niste saptamani grele. Si aici nu vreau sa spun ca le-am carat in spate la propriu, ci doar ca au fost dificle, motivele fiind multe, dar nu grave. Deci wtf?
Acum sa revenim la film.
Easy A: Practic, e vorba de o tipa care ajunge sa fie platita de orice ratat din scoala, ca sa spuna ca s-a culcat cu ei. Chestia e ca ea e virgina, e superba (Emma Stone), e desteapta, e haioasa rau, dar e invizibila in scoala ei. Ca de obicei, hollywoodul imi pune o tipa perfecta, la prima vedere, sa joace rolul unui “outsider”. Dar trecand peste, tipa joaca impecabil rolul de zapacita clasica. Comportamentul ei cand e acasa e plagiat dupa o dupa-amiaza de a mea, iar prietenii ei sunt ciudati rau.
Ideea filmului e amuzanta, titlul e destept ales, daca stii ce spune, iar povestile implicate in scenariu ar fi putut sa fie ceva mai dezvoltate. Aici ma refer la cele amicale si la chestia dintre ea si profesor.
Parintii ei sunt criminali, iar Stanley Tucci nu e degeaba printre actorii mei favoriti. Adica sincer, cine stie un film in care el sa o fii dat in bara ca actor? Eu nu.
Cam atat despre film. In mare e o comedie adolescentina, cu cateva picaturi de drama si romantism. Nu e un film destinat doar minorilor, intrucat am citit o groaza de discutii pe imdb, varstele celor care l-au vizonat fiind cuprinse cel mai mult intre 20-25 si 35-40.
J
Nebunii fac nebunii… Aventuri cu busu!
Vă spuneam în postul trecut de întâmplările din ultima săptămână, dar pe scurt. Ei bine, începe să fie din ce în ce mai amuzant, aşa că m-am gândit să o iau pe larg:
Poate am avut o săptămână sucită, dar vă spun sincer că toţi nebunii, suferinzii de tulburare obsesivă- compulsivă sau ciudaţii, rromi m-au înconjurat. Şi credeţi-mă, anturajul meu e în regulă, prea cuminte pe alocuri, dar plăcut, fără aşteptări idioate. Prima a început cu o zi obişnuită, până când am plecat de la şcoală şi a început nenorocita de ploaie. Eu, ca o mâţă căreia nu-i place sa i se ude lăbuţele, m-am urcat disperată în primul autobuz care mă duce aproape de casă. Şi taman acolo s-au suit un handicapat, nu încerc să fiu nesimţită, omul era cu dizabilităti psihice şi fizice, şi cărăuşul lui. Totu-n regulă, ignor mirosul şi faptul că geamurile nu pot fi deschise şi că staţia următoare era la mama naibii cu un semafor pe care-l prinzi 10 secunde, odată la un minut jumate. Cât despre locul unde eram, nu se vedea semaforul, dar eu ştiu că e acolo, mereu e acolo. Cel mai rău lucru, tipu’ m-a prins la înghesuială, postându-şi căruciorul cu tot cu idiot în faţa mea. În timp ce eram torturată acolo, o tipă drăguţă încerca degeaba să tragă de căruciorul acela nenorocit de blocat. Clipe de coşmar în care mi se făcea cea mai perversă declaraţie de agăţat deneiste. Iar eu nu puteam să mişc un deget în cei 10 pe 10 centimetri în care mă aflam. (Ca o paranteză şi notă personală: lasă-ţi spaţiu între tine şi celălalt om, ca să-l poţi căsăpi cu o lovitură sub centură… ) Cum naiba am scăpat, vă întrebaţi, probabil? Simplu, l-am călcat pe picior până s-a dat la o parte suficient de mult încât să mă strecor, iar apoi am sărit pe uşa aia cu toata viteza mea.
A doua zi, ca un om obişnuit, m-am dus la bibliotecă să-mi iau nişte cărţi. Totul ok, mă întorc spre casă, dar nu înainte ca un nene urât de vreo 50 de ani, fără nici măcar un dinte în gură sa se dea la mine pe o straduţă relativ alăturată de lângă un părculeţ. Era lume pe acolo, doar că nu pe străduţa aceea şi nu în momentul acela, logic… Cum am scăpat? Am grăbit pasul şi am tulit-o de acolo…
Două zile mai tarziu, în drum spre casă, în autobuz din nou, lângă mine o tanti care a încercat să-mi deschidă fermoarul la geantă. Nu am văzut prost fiindcă îmi era un breloc din ghiozdan afară, aşa că, ca un om de bună- cuviinţă, mă uit urăt la ea. Iar tanti, ce face? Simplu. Se uită la mine şi-mi spune: “Nu-ţi face griji dragă, că nu mă deranjezi”. Ok, tanti, nu nu te-oi fi deranjat, dar tu pe mine da, dacă mai continui. Tac şi mă dau mai încolo ca să cobor…
Astăzi, se încheie oficial ziua, dar am avut parte de doza mea de om ciudat. Eram din nou în autobuz, întârziind la prima ora, din nou. Mă ţin de o bară liniştită, dar înainte de ultima mea staţie o altă tanti vine în spatele meu: “Nu te superi dacă-ţi aranjez gulerul, nu?” Şi se apucă să-mi aranjeze haina cum trebuie, iar apoi coboară. Eu rămân pe loc câteva momente, întrebându-mă ce naiba s-a întâmplat cu lumea?
Ştiu că întrebaţi de ce continui să merg cu autobuzul, dacă păţesc atâtea lucruri în el. Dar sincer, până acum mi s-a mai furat portofelul, doar. În rest, cel mai rău lucru a fost să cad peste un băiat (drăguţ, de altfel), încercam în zadar să fac echilibristică, ca să nu mă duc chiar de tot la vale, cu tot cu ghiozdan, peste el… Dar asta e vina şoferului. E un şofer care accelerează ca nebunu, iar apoi frânează ceva mai mult ca un nebun. Venind vorba, l-am nimerit săptămâna trecută când întârziam la şcoală. Nici nu mă urcasem în autobuz, că a şi plecat, iar eu m-am izbit ca-n desene animate, cu faţa de geam. Până la sfârşitul staţiei m-am mai băgat în 2 oameni şi am mai călcat unul şi era cât pe ce să fac podul de sus, dar era nenea pe care l-am călcat în spate. Deci am fost salvată.
Acum, a fost cumva mercur retrograd? Mi s-a prorocit lucrul ăsta undeva, dar nu mi-a trimis nimeni vreo notă? Totuşi, cel puţin am mai ieşit din rutină. E şi o parte bună în asta, am ieşit vie şi nevătămată. Şi sincer, e al naibii de amuzant când mă gândesc la ce mi s-a întâmplat.
P.S: Nu le port pică persoanelor cu pricina. Adică femeia cu gulerul o fi genul de femeie obsedată de control şi curăţenie, deci cred că e în zodia fecioarei, căci ştiu cum e să te apuce crizele de perfecţiune… Cât despre ţiganuşii ăia urâţi, probabil că nu au mansarda mobilată sau măcar zugravită. Iar ceilalţi, peste tot mai sunt ciudăţei, unii au sorcova după ei, iar ceilalţi trec printr-o bulă cleptomanică (există ceva de genu’, nu?)
O Pamanteanca Abatuta. Partea a II-a
Conversatia aceasta strapunge cumva barierele confuze ale pamantencei. Ea se reridica usor la viata. Acum il poate vedea clar pe taximetrist, sau atat cat se poate vedea, din moment ce e si el semi-transparent. Nu intelege ce naiba se petrece. De cand s-a asezat la cafeneaua aceea amarata s-a intors lumea cu susul in jos… “Poate a fost cafeaua otravita, si nu am murit pentru ca nu am baut din ea prea mult, deci acum sunt doar drogata… Dar stai, cum doar drogata, de ce pare totul atat de real. Chiar daca astea ar fi halucinatii nu ar trebui sa le simt asa. Dar eu nu am avut niciodata halucinatii, de unde sa stiu cum ar trebui sa fiu? Hai sa fiu eu, treaza deocamdata, ma pot scufunda mai tarziu dupa el.”
– Unde mergem?
– S-a trezit frumoasa din padurea adormita, intr-un final… cum te simti?
– Ce frumoasa? Ce padure?… Stii ceva, nu-mi spune asta acum. Unde mergem?
– Pai la tine acasa, ai spus ca stai pe salcile ametite.
– O doamne, nu eu stau acolo, desi strada aceasta suna mai ciudat ca niciodata in clipa de fata. Cine inventeaza numele astea? Se gandeste ea oripilata, tot e bine, macar atentia ei nu se indreapta spre el…
Si acum, ca o paranteza, lumea momentana din clipa de fata nu e chiar reala, sau cel putin numele strazilor nu sunt reale… de fapt, nici macar eu nu stiu ce e real si ireal pe aici. Fiti cu ochii in patru la semne. Poate vom afla…
– Asta spuneam si eu… bombane taximetristul afirmativ.
– Dar unde mergem atunci?
– Zi unde stai.
– Nu ma pot intoarce azi la mine acasa, daca puteam nu ma mai opream in toiul noptii pe ce stiu eu ce strada ratacita. Lasa-ma sa cobor, ma duc sa ma plimb.
– Sa te plimbi? Acum? Nici gand, mergem la mine, eu stau pe salcile, chiar vis-a-vis de strada aceea.
– Minunat… dar chiar nu trebuie, ma descurc
– Nu te las sa umbli de nebuna pe la orele acestea, sunt numai nebuni pe strada.
Probabil ca eu sunt cea nebuna ca sunt aici, cu ei, in situatia asta… hmm, strazile ar fi sigure, dar fie… nu am chef sa umblu de bezmetica in toiul noptii.
– Avand in vedere circumstantele, banuiesc ca nu am de ales. Foarte bine atunci…
– Deci am stabilit.
Dupa alte cateva minute de liniste taximetristul incepe sa ne povesteasca despre el si cum a murit. Se parea ca se innecase pe mare, era intr-o misiune “secreta” cand s-au scufundat in mod tragic. Nimeni nu stie cum s-a intamplat, dar el avea o idee absolut “geniala” despre o manevra complotista la adresa guvernului…
– Dar pe mine nu ma prea deranjeaza, e chiar placut sa fi fantoma, am slujba aceasta usoara de taximetrist. Acum imi pot veeda copii mai des ca inainte. Am 5 copii, vreti sa-i vedeti?
Dupa numeroase proteste politicoase am reusit sa-l convingem sa nu ne duca chiar acum sa-i vedem, dar in schimb s-a multumit sa ne indoape cu fotografiile unor copii dolofani si blonzi. Era evident ca semanau cu tatal, avand in vedere ca nu aveau aceeasi mame. Cu exceptia gemenilor.
“Cred ca am un deja-vu din cartea lui Will Self. Ceva de genul acesta a patit si tipa aceea cinica care tocmai murise. Numai ca ea avea macar un ghid mortuar care arata a om nu a semi-zana. Desi taximetristul pare cam la fel… dar stai, eu nu sunt moarta, nu-i asa? Adica pana acum nu am mai pus problema in felul acesta, dar ar fi singura idee logica… sau ar fi singura ilogica?”
– Am ajuns.
– Da, multumim de drum. La revedere! Spuse cu un glas aproape entuziasmat de gandul de a scapa de taximetristul acela prea vorbaret…
Taximetristul, desi nu l-am prezentat prea detaliat, este, sau mai degraba a fost, o persoana importanta intr-unul din razboaiele mondiale. Numele lui e Philippe P. A trait cam 95 de ani, acum se tine destul de bine la cei aproape 60 de ani fantomatici. Copii lui par blonzi, deci presupunem ca a fost si el. Cam atatea am aflat din legitimatia de taximetrist teritorial. Dar va spun un secret, era vestit pentru egocentrismul lui si pentru functia lui de sef al statului in Franta. Iar complotul care l-a ucis se refera la sentinta lui de condamnare. Desi era caracterizat ca o persoana traditionala, trebuie sa va spun ca asta era atunci, in timpul anilor lui pamanteni…
Ca o alta paranteza tarzie, eu sunt povestitorul intarziat care a uitat sa se prezinte, voi veni cu niste notite cand mi se nazare.
Traverseaza strada spre blocul ei, e unul destul de vechi cu patru etaje si trei camere pe partea dreapta in timp ce partea stanga are patru camere. “Cel putin nu vom fi inghesuite, ma gandeam ca sta intr-o garsoniera.”
– Tada, aceasta e apartamentul meu. Din fericire, tatal meu e bogat, e un arhitect renumit, asa ca ma intretine, ca dovada a iubirii lui pentru mama. A spus toate aceastea intr-o maniera ciudata, dar a ignorat-o. Pamanteanca nu vrea sa stie mai multe decat stie deja…
Semi- zana noastra se referea la parintii ei, care desi au trait o poveste de dragoste acum cateva secole, ei inca mai traiesc, iar povestea lor de iubire s-a incheiat. Se pare ca s-au saturat unul de celalalt dupa numai 3 secole. Astfel ca acum sunt divortati si au grija de mica lor semi-zana, dar complet buna cat timp ea isi cauta de lucru printre opresorii societatii.
– Acesta e camera ta, poti sa faci si dus, baia e inainte si la dreapta.
Face un dus si se culca, nu mai vorbeste cu zana si nu se mai gandeste la fantomaticul taximetrist, nu se mai gandeste nici la el sau la ce a spus, isi va lua gandul de la tot si se va trezi cel tarziu maine…
L-a vazut acum cativa ani pentru prima oara. Era genul de baiat foarte de treaba care asculta mult rock. Avea niste plete lungi si brunete si un zambet dulce. Daca-l vezi ti se pare dragut si ti-ai dori sa se uite la tine, cel putin asta vroia pamanteanca la inceput. Adica sa-l cunoasca. Nu stia cum il cheama, cine e, de unde e si ce naiba e cu el! Stia doar cum arata si stia ca instinctele lui privind firea lui nu o vor insela. Era o zi de toamna. Incepuse optimista, afisand un soare mare care imprastia o lumina calduta, asa ca plecase bine-dispusa de acasa. Se plimbase prin oras in cautarea cadoului perfect pentru o prietena. Dar nu a fost sa fie, pana spre lasarea serii a inceput o furtuna. Ploua cu galeata, iar tunetele erau acompaniate de cele mai spectaculoase fulgere, dar toate provocau dezastru in calea lor. Nu putea pur si simplu sa plece de nebuna prin ploaie acasa, asa ca s-a adapostit in primul loc gasit, si anume intr-o ceainarie ciudata, care era intr-un subsol dubios fiind plin de separeuri.
O Pamanteanca Abatuta. Partea I
Din cate observ, suntem intr-un oras oarecare, pe un bulevard. Se intrevede la orizont o pamanteanca obisnuita si ingandurata. Daca ne uitam cu atentie, am putea sa observam ca e doar adolescenta, care are o moaca de copil matur bosumflat.
Am ajuns intr-o cafenea ratacita care mai e si non-stop pe deasupra. O masa prafuita din cherestea alaturi de doua buturugi pe post de scaune. Un aer cald si imbacsit de agitatia orasului se revarsa pe acele stradute inghesuite. Sunt pline de povesti si ganduri nerostite. Toate razbat disperate din toate intunecimile colturilor prezente. Intregul decor imbie melancolia, astfel ca pamanteanca e in elementul ei…
Apare ceva, un necunoscut, care ia loc la masa pamantencei. Nu spune nimic, isi comanda o cafea si asteapta. Iar pamanteanca noastra, pierduta, incepe sa vorbeasca, mai mult singura ce-i drept…
– Am scris, rescris, sters si taiat… fiecare gand l-am analizat, fiecare moment, fiecare incercare se sparge intr-un oftat. Cred ca-mi pierd controlul, cred ca alunec. E cald, foarte cald, dar cumva eu reusesc sa stau pe un iceberg. Ba nu, eu stau pe ceva plat, ca un patinoar minuscul care leviteaza.
– Leviteaza? Cum leviteaza? Sau mai degraba deasupra carei, cui marete lumii leviteaza?… Si ce e acela un patinoar?…
– Pai… deasupra nimanui, de ce? Si cum adica ce e acela un patinoar? Intreaba ea cu o privire perplexa, dar apoi indiferenta… Pai el pierde timpul, e mai degraba un alt univers, in care a avut loc alt Big-bang, in care exista o singura planeta. O singura planeta mica si degerata care, culmea culmilor, e al naibii de plata, mica, subtire si periculoasa. Aluneci pe ea…
– Cum reusesti sa aluneci? Agata-te, nu e prea tarziu…
– Pai imi pierd controlul, mintea si gandurile care probabil ma definesc.
– Cum poti sa pierzi atat de multe in asa putin timp?
– Pur si simplu, azi le vezi, iar maine zboara.
Cu un gest a lehamite din mana, de parca ar da la o parte o musca enervanta spune:
– Chestile acestea sunt din tine, nu zboara.
– Ba da, zboara, acum le vezi, si na, acum nu le mai vezi. Spune cu o privire fugara de adolescenta nebuna neinteleasa in timp ce loveste masa.
– Nu te cred! Si isi scoate limba la ea cu o mutra mica si indignata.
– N-ai decat, cu atat mai bine, avand in vedere ca vorbesc cu o fantoma. Spune ea mai mult in gluma.
– Sunt doar jumatate fantoma, asa sa stii. Spuse din nou ciudata creatura care acum se bate in piept cu mandrie. Adica ce vina am eu ca tatal meu e fantoma, iar mama zana. Desi povestea lor e fascinanta pentru oricine nu e in postura mea de persoana opresata de societatea inadaptata a zilelor noastre. Au o poveste interesanta…
– Aha… deci stai sa pricep, tu esti o creatura mica semi-fantoma care-mi tine mie lectii pe tema lucrurilor adevarate sau false? Ca sa nu mai spun despre faptul ca port aceasta conversatie…
– Prima parte e corecta, dar nu inteleg partea a doua. Adica eu chiar cred ca delirezi putin.
– N-am decat… si care e magica poveste a celor doi indragostitii?
– Poftim?
– Parintii tai, ai spus ca au o poveste nu stiu cum…
– A, da… Pai legile de atunci interziceau cu desavarsire orice alianta de orice fel intre creaturi diferite. Era o ura socanta intre fantome, spiridusi, elfi, spirite… cea mai bizara era cea dintre spirite. Spiritele erau cu gramezile, de la cele ale copacilor pana la cele ale oamenilor sau lucrurilor. Erau atat de apropiati si totusi li se interzicea cooperarea… dar nu despre asta vorbeam. Iti spuneam despre parintii mei care au trait cea mai frumoasa poveste de dragoste interzisa. De fapt, se spune ca un faimos dramaturg al pamantenilor s-a inspirat din povestea lor. A fost singurul care a reusit sa descopere lumea paralela a zilelor de atunci.
– Iar ai deviat de la poveste. Raspunse pamanteanca oarecum plictisita si oarecum socata de luciditatea si complexitatea lucrurilor care se petrec momentan in jurul ei. De fapt, nu prea ii pasa de povestea creaturii, dar spera ca astfel o va lasa in pace.
– Da, da, ai dreptate. Dar nu prea am ce sa-ti povestesc din moment ce eu nu apar in povestea pamanteanului vostru. Citeste si tu putin, vei gasi povestea in cartea aceea cu oamenii aceia. Adica s-au iubit in secret, m-au nascut pe mine, am fost salvata de cineva, iar parintii mei cica au murit intr-un mod tragic si stupid, desi deocamdata sunt cat se poate de vii. Gata, sfarsitul povesti. “De unde sa visez ca ma va intreba despre parintii mei, nu-si da seama ca nu am chef sa vorbesc despre ei…”
Un oftat adanc o scutura puternic pe aceasta pamanteanca deziluzionata. Se ridica, arunca niste bani pentru cafeaua chioara si o ia la trap. Intr-un mod stupid, ea are lacrimi in ochii, parca se transforma. Parca nu mai are fata de adolescenta matura, acum arata ca o adolescenta obisnuita. Una cu inima franta. Semi-zana noastra ii urmeaza gestul si dintr-un avant al bratelor pleaca dupa ea. Pamanteanca nu o observa, suspina incetisor cu capul in pamant, iar semi-fantoma noastra se roteste in jurul ei ca un roi gigantic si nespus de enervant. Se pare ca asta crede si ea, caci se opreste in loc, isi sterge lacrimile cu maneca si urla:
– De ce ma urmaresti?
– Nu prea am ce face in seara asta, mi s-a anulat intalnirea
Auzind cuvantul intalnire, pamanteanca se pierde pentru o fractiune de secunda, dar se trezeste la timp sa-i raspunda
– Tu? Intalnire? Cu ce? Cu un spiridus pe nume Dobby?
Din pacate sarcasmul pamantencei e cam nereusit, ceea ce e destul de neobisnuit. Astfel ca singura ei replica e nespus de jalnica…
– Da, il cunosti?
Si inainte ca pamanteanca sa raspunda oripilata si cumva amuzata, semi-zana noastra incepe sa turuie entuziasmata, dar nu pentru mult timp…
– E adorabil si e exact genul meu, e mai scund. Dar e un nesimtit notoriu, ne intalnim de cateva luni si am aflat ca ma inseala cu o zana get-beget. Mai e si frantuzoaica, blondina aceea mica si stafidita… dar e totusi superb.
Se uita cu ochii mari la semi-fantoma noastra suparata si nu ii vine sa creada. “Ce naiba se petrece aici?” In timp ce cuvintele creaturii se luptau degeaba cu morile de vant in incercarea de a ajunge la capul plin al pamantencei, ea observa o chestie si mai bizara. Si anume ca zana a tacut.
– Nu arati prea bine, unde stai? Ar trebui sa te conduc acasa.
Dar inainte sa raspunda, din nou, fantoma scoate un telefon mobil si suna la taxi. Taxi care ajunge surprinzator de repede, dar lucrul al naibii de ciudat este faptul ca e o masina. Se urca amandoua si ii cere din nou adresa (salcile ametite).
– Eu stau pe stejarii amutiti. Iti vine sa crezi ca aceste strazi exista? incepe taximetristul sa vorbeasca in timp ce dadea un pumn zdravan volanului. Lumea aceasta se duce de rapa, va zic, daca mai vad un singur calaret fara cap furandu-mi volanul, il voi strange personal de gat. Nu inteleg ce au impotriva fantomelor.
– Stiu exact ce vrei sa spui, eu sunt semi-fantoma. Toata lumea ma impunge si ma trimite de la un departament la altul. Nu-mi gasesc un job nicaieri. Oricunde merg nu sunt binevenita, spun ca nu se incurca cu “semi”. Macar tu ai doar calaretii pe cap.
– Esti semi? Nici nu am observat, ai incercat sa te dai drept fantoma totala?
– Bineinteles, dar aripile ma dau de gol.
– A da, credeam ca sunt ale prietenei tale…
” To Be Continued”
Doar un Gest
Stropii de ploaie o loveau în faţă, la fel ca toată lumea, dar ea ignora totul şi fugea în continuare… De ce? opreşte-te, nu mai are rost să fugi, eşti obosită, fără vlagă, toată viaţa ţi se scurge din vene. Dar ea nu auzea pe nimeni, fugea în continuare cu gândurile ei. Hainele ei erau îmbibate cu apă, dar nu-i păsa. Îi era frig, dar nu simţea, un singur lucru putea să simtă şi anume sentimentele care au atacato fără milă în mijlocul oraşului acela înnorat şi ploios. Soarele ei fugise de pe cer cu aceeaşi viteză cu care norii plumburii s-au avântat în cerul ei. Oftează adânc şi dintr-o dată se opreşte, în faţa ei cineva păseşte şi o ia în braţe. Fără să zică nimic, fără să ştie cine e, îi răspunde. Dar apoi zâmbetul i se iveşte pe buze, ca un soare scăpat din nori, iar ea? Ei bine, o ia din nou la fugă, de data aceasta cu o ţintă. Da, cu siguranţă acesta a fost gestul care a salvato. Acum că a ajuns aproape de casă, poate pur şi simplu să meargă, ajunge în bloc şi liftul o aşteaptă, parcă… Ea urcă, dar nu mai coboară.
Greetings from a cruel world! 
cine ce a spus