Posts tagged “drum

Dream nights…


Mai stiti cand ma plangeam ca nu am aflat finalul povestii? Adica aici.

Ei bine, sesiunea de nopti nedormite fara motiv a inceput un alt sezon in acest an si am gasit frecventa :X, 89,40.

De data asta am dat peste povestea a trei surori, Sophy si inca doua, venite de undeva de la tara, ca sa munceasca ca servitoare la o batranica dura si inteleapta.

In prima noapte am ascultat povestea unei surori, K…, care era indragostita de cineva care a uitat sa-i scrie. Asa ca era constant suparata si nimeni nu stia de ce…

Apoi, in a doua noapte, a fost povestea lui Sophie, surioara cu voce de aur, care a fost luata in vizor de batranica si pusa sa cante la petrecerea ei. Dupa ce a fost remarcata de directorul unui teatru, batranica cea dura a incurajat-o sa accepte, caci ea nu va mai fi prea mult pe aici ca sa le ocroteasca, asa ca e bine sa profite de talentul ei pentru bani… Iar in a treia noapte i-am descoperit febletea, un anume Ludvic, despre care nu am apucat sa aflu multe, caci nu am mai avut somn decat dupa finalul programului.

Daca mai aflu ceva, va anunt :D.

Reclame

L0v3


Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

 

 

Nu cred in iubire. Cel putin, asa cred deocamdata…

Ma gandesc ca e reala, doar ca nu e pentru oricine, si nu oricum.

Cred ca trebuie sa fii o anumita persoana, sa ai o anumita personalitate, ca sa o traiesti.

Cred ca e pe nivele, trebuie sa oferi ceva din tine pentru a trece la urmatorul nivel. Iar cand vei avea curajul sa te dezbraci, atunci vei stii ce e.

Probabil ca te simti ca in varful unui munte. Iti infingi bocancii adanc in stanca, sperand sa mearga totul bine, dar fara sa te gandesti totusi la fiecare pas. Iar cand ajungi, acolo in varf, o sa vezi lumea de sus.

Nu, nu aroganta, ci un fel de intelepciune atotstiutoare, care nu simte nevoia sa impartaseasca cunostintele. Dar desi vezi lumea de sus, tot o sa fie niste nori, care o sa te impiedice sa vezi de unde ai inceput escaladarea.

Si ce e si mai rau, e faptul ca e un varf, incepi pe teren sigur, lat, jos, dar sfarsesti la inaltime, pe o portiune ingusta si abrupta. Incercam sa ne tinem echilibrul cu ajutorul celuilalt, dar e mai greu deca pare, caci balanta tot cade dintr-o parte in alta, pana ne dezechilibreaza si cadem…

Daca avem noroc, supravietuim.

Dar daca am cucerit Everestul, ca mai apoi sa-l abandonam fara o dovada, cred ca vom muri.

Picajul in jos te nauceste. Trebuie sa revii printre muritori si sa redevii unul din ei.

Te intrebi ce s-a intamplat cu celalalt? Cel mai probabil raspuns: Nu vom stii niciodata.

Poate zace mort, printr-o rapa. Poate a devenit o mata afurisita, care printr-un noroc chior a cazut in picioare. Sau poate se zbate intre viata si moarte, iar una din ele va castiga candva, peste ani si ani, cand razboiul se va mai raci. Cel putin spera, cred eu. Caci atatea lupte te distrug, atat de mult… incat nu cred ca iti mai pasa cum se termina, ci cand se termina, odata!.

E o posibilitate sa uiti. Dar e cam nula. Presupune renuntarea la umanitate. Dar mai bine te feresti, mai bine te redresezi, mai bine revii in lumea tuturor. Caci renuntarea presupune imaginatie, inseamna sa tii cu dintii de o amintire, de un gand, de o urma, de un sarut… care au fost, dar nu mai sunt.

 

Dar eu vorbesc ipotetic, asa ca ce conteaza? Eu vorbesc de speranta, de fantezii necunoscute implinite de o singura persoana, de… ei bine, de iubire.

Dar nu-i nimic. Nu are rost sa ne batem capul cu ea. Apare o data la 1000 de ani. E o legenda. E un gand care fulgera mintea tuturor, ramane in capul catorva si apartine unuia. E o enigma, caci nimeni nu a avut-o vreodata cu adevarat.

Si daca a avut-o, atunci nu mai exista. Si daca mai exista, cu siguranta ca nu sta undeva sa povesteasca despre ea. Caci cine ar vrea sa povesteasca despre ceva ce are si poate trai

Later Update:

P.S: In postul trecut vorbeam despre cat de mult ma enerveaza iubirea. Acum scriu despre ea. Toata chestia e la fel de confuza si pentru mine <_<.


Viaţa unei muşte…


Era o zi ca oricare alta, cu o mica mare diferenta. Era vacanta! Raiul adolescentilor care nu mai pot indura inca o secunda din cele … secunde dintr-o zi cu sapte ore obositoare si stresante. “Chiar, oare cate secunde au orele de scoala?… Au douazecisicinci de mii doua sute de secunde dintr-o zi cu treizeci si sase de mii de secunde, exceptand somnul in care nu fac mare lucru pentru societate, deci la naiba, nu-i corect. De ce sa ma strofoc o buna bucata din viata mea invatand, oricum daca ajung la batranete voi uita totul si voi fi senila… Viata nu-i corecta.“

“Numai gandul la urmatoarea saptamana imi da o senzatie de frica necontrolata. Poate pot chiuli, parca am febra”, spun eu ridicandu-mi mana la frunte sa verific. “Sau poate nu, am mainile gheata, tocmai m-am jucat cu zapada din balcon. Cat de trist sa cresti, nici sa ma mai joc singura cu zapada undeva afara nu mai e normal. Conform statisticilor, unul din cinci parinti si-ar duce adolescentul la psiholog daca l-ar vedea jucandu-se singur cu jucarii. Pe vremea lui Pazvante Chioru’ nu erau spitale, nu erau clinici inutile in care iti dai casa pentru un consult sau doua pastile colorate cu vitamine pentru diferite parti ale corpului (acum zau, e hotie la drumu’ mare, adica oricum veti muri, stiu, e trist, nu sunt eu sadica, e doar realitatea asta doboratoare, care cade peste noi ca o bucata mare de adevar spatial), nu era mai nimic pentru saptezeci la suta din populatie si totusi traiau afurisitii de oameni pan’ la nouazeci.”

Intre timp, se auzea un bazait enervant de undeva de langa fereastra, lucru care insemna o tortura chinezeasca pentru mine, care vroiam liniste completa si acordurile unui solist pe fundal… Camera mea era albastra si patrata, cu duzini intregi de postere aiurite, cu cantaretii care aratau bine doar pe pata aceea veche de cerneala. Cu un fotoliu confortabil, mare si vechi. Avea cel putin doua deceni la activ, avea o istorie indelungata in arcurile lui ruginite dupa sute de sarituri de pe dulap. Avea o patura galbena cu pete pe el. Era oribil din orice unghi te-ai fi uitat. Dar era atat de confortabil… Mai am un birou, gramezi de “mutunaci” colorati si prostioare reprezentative existentei mele in propria mea camera. Era calda, tot timpul calda. Era ca un barlog. Da, barlogul meu drag, luminat cu istoria orelor nedormite, cu toate cuvintele dragii mie, cu toate cartile mele, cu o parte spirituala din mine, dar inchisa intre patru pereti.

Se spune ca daca ai sentimente puternice in timp ce esti intr-un loc familiar si inchis, toate sentimentele se vor scurge din tine si vor intra in pereti. Peretii sunt sacri. Peretii sunt siguranta si teroarea oamenilor. Te pot proteja, te pot ucide. De aceea inchisorilor li se fac atat de multe slujbe. Cele mai negative sentimente sunt stranse intr-un spatiu restrans, cand ele sunt de o intensitate aproape fantastica. Groaza detinutilor care nu vor mai iesi niciodata, nebunia celor care vor fi executati, setea de razbunare care pune stapanire pe majoritatea celor inchisi. Sunt simtiri grave care se intensifica, care lasa peretii imbacsiti cu teroare, care se deslantuie inevitabil asupra urmatorilor delicventi… Dar destul despre inchisori, haideti sa vorbim despre noul meu animalut de casa. Care e de fapt insecta, dar noua mea insecta de casa nu suna bine, mai ales ca e o musca. O musca idioata care-si da cu capul de toti peretii, literalmente. Vrea cu toata pasiunea si forta de care dispune sa sparga relativ noul meu geam termopan. Lucru imposibil. Si sa fim seriosi, e mult prea mica pentru o astfel de munca, nici eu nu pot sa-l clintesc cand imi poticnesc fruntea plictisita de sticla rece…

Iar ea incearca sa iasa, fara sa gandeasca ca daca s-ar aseza, daca si-ar lasa capul intr-o singura pozitie care ar putea permite vizualizarea, ea ar vedea usa deschisa si balconul larg deschis care se avanta in spatele ei, momentan, in toata splendoarea lui de usa deschisa. Ma intreb, cat de des suntem noi muste? Poate uneori cand luam decizii pripite si incepem sa ne izbim ca nebunii de geam, uitam sa ne uitam in jurul nostru ca sa vedem si cealalta nenorocita de usa, la fel de deschisa si poate chiar mai aproape.

Deci cat de des esti musca?

Eu am fost in ultima vreme o musca mult prea zapacita, m-am izbit de geam de atatea ori incat era sa-mi pierd viata. Ca sa nu mai spun ca nu am putut sa mai vad ceva in jurul meu pentru cateva ore. Si nici sa nu va povestesc de durerea de cap pe care inca o mai am. Dar trebuie sa avem grija, cati dintre noi ramanem fara aer, intr-un final? Si cati dintre noi se tin departe de panza paianjenului din umbra?

Inca nu stiu raspunsul, dar il caut.

Iar mustii i-am deschis geamul, ca sa fiu draguta de data asta. Poate candva, o alta musca, se va uita in jurul ei si ma va vedea pe mine izbindu-ma, iar ea ma va ajuta, imi va arata calea sau va gasi pe cineva care sa-mi deschida geamul… Dar nu ma pot baza pe asta, nu, nu pot. Desi e frumos sa te gandesti ca undeva e o musca care are grija mereu sa ai geamul deschis, nu poti sa fii mereu atat de chior si poate putin dobitoc…

Dar asta este alta poveste, eu raman la mine si muzica mea, la peretii mei albastrii si la izbitul de geam…

 


Primul meu Blog-meet


A fost ultimul blog meet din 2010 si s-a tinut intr-un local: “La Pasaj”, pe 23 Decembrie. (spatiul si timpul sunt ca fapt divers :))

Bineinteles, eram intimidata de moment si eveniment. Stateam in scaunu’ meu si nu spuneam nici pas, ascultam si inregistram…

Nu am fost extraordinar de multi, dar toti se cunosteau intre ei. Pe cand eu, il stiam pe Adi, de care m-am agatat iremediabil :))… La un moment s-au incins spiritele, toata lumea vorbea de ceva, iar apoi de altceva. Incercam sa tin pasul, dar bretonul imi intra constant in ochi, iar haina nu statea nicicum pe mine. Eram ametita (lipsa somnului, nu altceva) si incercam sa retin macar unul din blogurile spuse de colegu’ de langa…

Ca de obicei, am uitat instantaneu numele tuturor, lucru’ nu tocmai dragut, dar e unul din talentele mele atunci cand fac cunostinta cu cineva… Trecand peste, ideea mea era sa fiu tacuta, fiindca eram noua si toate cele :)… Si macar asta am reusit.

 

P.S: Asta a fost un fel de recenzi-opinie intarziata.


Cosmarul!


Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

A inceput scoala de o saptamana, iar eu am deja cosmaruri…

Unele sunt relativ ok, am doar sentimentul acela in care iti vine sa te careti pe pereti ca sa scapi de gura lumii. Dar unul incepe sa ma sperie, mai ales ca se repeta…

Deci incepe cu mine, cu ghiozdanu’ in spate, afara apune soarele, iar eu ma plimb relaxata pe bulevard, pana cand incep niste umbre sa se prelinda prin spatele meu. Sfarsesc prin a fugi ca din pusca de nenorocitul de „viitor”. Si cand spun „viitor”, nu ma refer la imagini aleatorii fara sens pentru urmatorul deceniu, nu! Ma refer la cuvantul in sine, viitor, care fuge dupa mine, avand dupa el cele doua puncte de pe „ii”, care nu se pot tine dupa „viitor”. Si stati, ca nu e dezbracat si simplu, ca doar nu s-o apuca sa topaie dupa mine. Nu, are patru picioare, doua in fata, doua in spate. Eu il vad in oglinda, deci “V-ul” este capul, care are si doua maini, iar cu una isi tine palaria. Viitorul meu e verde si are un palton kaki, asortat cu palaria, logic.

In mod normal as rade, acum doar zambesc de ce naiba poate visa omul… In mod normal, am o imaginatie bogata, problema e ca nici macar inconstientul mea nu poate sa-mi arate viitorul, lucru care e trist, ma bazam putin pe el, ca sa ma inveseleasca sau sa-mi ia cel putin speranta asta care atarna deasupra mea, pregatita sa se mai scurga un pic peste visele mele puerile.

Mi se pare mie, sau lumea asta devine din ce in ce mai cruda?
!


Love the way you lie – Eminem ft. Rihanna


Nu stiu ce credeti voi, dar aceasta e una dintre cele mai bune melodii iesite in ultima vreme pe piata.

Are un fir narativ, o poveste, comeback-ul lui Eminem a spart topurile, iar vocea Rihannei alaturi de rapper e o combinatie geniala, fara doar si poate…

In videoclip personajele principale nu sunt Riri si Eminem, desi ar fi fost interesant sa vad cateva scantei intre ei. Nu, ei sunt jucati de Dominic Monaghan (il recunoasteti din “Lost” sau “FlashForward) si Megan Fox (fara alte introduceri). Efectele speciale sunt putine, dar bune, iar povestea se invarte intre sex, dragoste patimasa si durere.

Enjoy! ^_^

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.


Nebunii fac nebunii… Aventuri cu busu!


Vă spuneam în postul trecut de întâmplările din ultima săptămână, dar pe scurt. Ei bine, începe să fie din ce în ce mai amuzant, aşa că m-am gândit să o iau pe larg:

Poate am avut o săptămână sucită, dar vă spun sincer că toţi nebunii, suferinzii de tulburare obsesivă- compulsivă sau ciudaţii, rromi m-au înconjurat. Şi credeţi-mă, anturajul meu e în regulă, prea cuminte pe alocuri, dar plăcut, fără aşteptări idioate. Prima a început cu o zi obişnuită, până când am plecat de la şcoală şi a început nenorocita de ploaie. Eu, ca o mâţă căreia nu-i place sa i se ude lăbuţele, m-am urcat disperată în primul autobuz care mă duce aproape de casă. Şi taman acolo s-au suit un handicapat, nu încerc să fiu nesimţită, omul era cu dizabilităti psihice şi fizice, şi cărăuşul lui. Totu-n regulă, ignor mirosul şi faptul că geamurile nu pot fi deschise şi că staţia următoare era la mama naibii cu un semafor pe care-l prinzi 10 secunde, odată la un minut jumate. Cât despre locul unde eram, nu se vedea semaforul, dar eu ştiu că e acolo, mereu e acolo. Cel mai rău lucru, tipu’ m-a prins la înghesuială, postându-şi căruciorul cu tot cu idiot în faţa mea. În timp ce eram torturată acolo, o tipă drăguţă încerca degeaba să tragă de căruciorul acela nenorocit de blocat. Clipe de coşmar în care mi se făcea cea mai perversă declaraţie de agăţat deneiste. Iar eu nu puteam să mişc un deget în cei 10 pe 10 centimetri în care mă aflam. (Ca o paranteză şi notă personală: lasă-ţi spaţiu între tine şi celălalt om, ca să-l poţi căsăpi cu o lovitură sub centură… ) Cum naiba am scăpat, vă întrebaţi, probabil? Simplu, l-am călcat pe picior până s-a dat la o parte suficient de mult încât să mă strecor, iar apoi am sărit pe uşa aia cu toata viteza mea.

A doua zi, ca un om obişnuit, m-am dus la bibliotecă să-mi iau nişte cărţi. Totul ok, mă întorc spre casă, dar nu înainte ca un nene urât de vreo 50 de ani, fără nici măcar un dinte în gură sa se dea la mine pe o straduţă relativ alăturată de lângă un părculeţ. Era lume pe acolo, doar că nu pe străduţa aceea şi nu în momentul acela, logic… Cum am scăpat? Am grăbit pasul şi am tulit-o de acolo…

Două zile mai tarziu, în drum spre casă, în autobuz din nou, lângă mine o tanti care a încercat să-mi deschidă fermoarul la geantă. Nu am văzut prost fiindcă îmi era un breloc din ghiozdan afară, aşa că, ca un om de bună- cuviinţă, mă uit urăt la ea. Iar tanti, ce face? Simplu. Se uită la mine şi-mi spune: “Nu-ţi face griji dragă, că nu mă deranjezi”. Ok, tanti, nu nu te-oi fi deranjat, dar tu pe mine da, dacă mai continui. Tac şi mă dau mai încolo ca să cobor…

Astăzi, se încheie oficial ziua, dar am avut parte de doza mea de om ciudat. Eram din nou în autobuz, întârziind la prima ora, din nou. Mă ţin de o bară liniştită, dar înainte de ultima mea staţie o altă tanti vine în spatele meu: “Nu te superi dacă-ţi aranjez gulerul, nu?” Şi se apucă să-mi aranjeze haina cum trebuie, iar apoi coboară. Eu rămân pe loc câteva momente, întrebându-mă ce naiba s-a întâmplat cu lumea?

Ştiu că întrebaţi de ce continui să merg cu autobuzul, dacă păţesc atâtea lucruri în el. Dar sincer, până acum mi s-a mai furat portofelul, doar. În rest, cel mai rău lucru a fost să cad peste un băiat (drăguţ, de altfel),  încercam în zadar să fac echilibristică, ca să nu mă duc chiar de tot la vale, cu tot cu ghiozdan, peste el… Dar asta e vina şoferului. E un şofer care accelerează ca nebunu, iar apoi frânează ceva mai mult ca un nebun. Venind vorba, l-am nimerit săptămâna trecută când întârziam la şcoală. Nici nu mă urcasem în autobuz, că a şi plecat, iar eu m-am izbit ca-n desene animate, cu faţa de geam. Până la sfârşitul staţiei m-am mai băgat în 2 oameni şi am mai călcat unul şi era cât pe ce să fac podul de sus, dar era nenea pe care l-am călcat în spate. Deci am fost salvată.

Acum, a fost cumva mercur retrograd? Mi s-a prorocit lucrul ăsta undeva, dar nu mi-a trimis nimeni vreo notă? Totuşi, cel puţin am mai ieşit din rutină. E şi o parte bună în asta, am ieşit vie şi nevătămată. Şi sincer, e al naibii de amuzant când mă gândesc la ce mi s-a întâmplat.

P.S: Nu le port pică persoanelor cu pricina. Adică femeia cu gulerul o fi genul de femeie obsedată de control şi curăţenie, deci cred că e în zodia fecioarei, căci ştiu cum e să te apuce crizele de perfecţiune… Cât despre ţiganuşii ăia urâţi, probabil că nu au mansarda mobilată sau măcar zugravită. Iar ceilalţi, peste tot mai sunt ciudăţei, unii au sorcova după ei, iar ceilalţi trec printr-o bulă cleptomanică (există ceva de genu’, nu?)