povesti

Dream nights…


Mai stiti cand ma plangeam ca nu am aflat finalul povestii? Adica aici.

Ei bine, sesiunea de nopti nedormite fara motiv a inceput un alt sezon in acest an si am gasit frecventa :X, 89,40.

De data asta am dat peste povestea a trei surori, Sophy si inca doua, venite de undeva de la tara, ca sa munceasca ca servitoare la o batranica dura si inteleapta.

In prima noapte am ascultat povestea unei surori, K…, care era indragostita de cineva care a uitat sa-i scrie. Asa ca era constant suparata si nimeni nu stia de ce…

Apoi, in a doua noapte, a fost povestea lui Sophie, surioara cu voce de aur, care a fost luata in vizor de batranica si pusa sa cante la petrecerea ei. Dupa ce a fost remarcata de directorul unui teatru, batranica cea dura a incurajat-o sa accepte, caci ea nu va mai fi prea mult pe aici ca sa le ocroteasca, asa ca e bine sa profite de talentul ei pentru bani… Iar in a treia noapte i-am descoperit febletea, un anume Ludvic, despre care nu am apucat sa aflu multe, caci nu am mai avut somn decat dupa finalul programului.

Daca mai aflu ceva, va anunt :D.


Viaţa unei muşte…


Era o zi ca oricare alta, cu o mica mare diferenta. Era vacanta! Raiul adolescentilor care nu mai pot indura inca o secunda din cele … secunde dintr-o zi cu sapte ore obositoare si stresante. “Chiar, oare cate secunde au orele de scoala?… Au douazecisicinci de mii doua sute de secunde dintr-o zi cu treizeci si sase de mii de secunde, exceptand somnul in care nu fac mare lucru pentru societate, deci la naiba, nu-i corect. De ce sa ma strofoc o buna bucata din viata mea invatand, oricum daca ajung la batranete voi uita totul si voi fi senila… Viata nu-i corecta.“

“Numai gandul la urmatoarea saptamana imi da o senzatie de frica necontrolata. Poate pot chiuli, parca am febra”, spun eu ridicandu-mi mana la frunte sa verific. “Sau poate nu, am mainile gheata, tocmai m-am jucat cu zapada din balcon. Cat de trist sa cresti, nici sa ma mai joc singura cu zapada undeva afara nu mai e normal. Conform statisticilor, unul din cinci parinti si-ar duce adolescentul la psiholog daca l-ar vedea jucandu-se singur cu jucarii. Pe vremea lui Pazvante Chioru’ nu erau spitale, nu erau clinici inutile in care iti dai casa pentru un consult sau doua pastile colorate cu vitamine pentru diferite parti ale corpului (acum zau, e hotie la drumu’ mare, adica oricum veti muri, stiu, e trist, nu sunt eu sadica, e doar realitatea asta doboratoare, care cade peste noi ca o bucata mare de adevar spatial), nu era mai nimic pentru saptezeci la suta din populatie si totusi traiau afurisitii de oameni pan’ la nouazeci.”

Intre timp, se auzea un bazait enervant de undeva de langa fereastra, lucru care insemna o tortura chinezeasca pentru mine, care vroiam liniste completa si acordurile unui solist pe fundal… Camera mea era albastra si patrata, cu duzini intregi de postere aiurite, cu cantaretii care aratau bine doar pe pata aceea veche de cerneala. Cu un fotoliu confortabil, mare si vechi. Avea cel putin doua deceni la activ, avea o istorie indelungata in arcurile lui ruginite dupa sute de sarituri de pe dulap. Avea o patura galbena cu pete pe el. Era oribil din orice unghi te-ai fi uitat. Dar era atat de confortabil… Mai am un birou, gramezi de “mutunaci” colorati si prostioare reprezentative existentei mele in propria mea camera. Era calda, tot timpul calda. Era ca un barlog. Da, barlogul meu drag, luminat cu istoria orelor nedormite, cu toate cuvintele dragii mie, cu toate cartile mele, cu o parte spirituala din mine, dar inchisa intre patru pereti.

Se spune ca daca ai sentimente puternice in timp ce esti intr-un loc familiar si inchis, toate sentimentele se vor scurge din tine si vor intra in pereti. Peretii sunt sacri. Peretii sunt siguranta si teroarea oamenilor. Te pot proteja, te pot ucide. De aceea inchisorilor li se fac atat de multe slujbe. Cele mai negative sentimente sunt stranse intr-un spatiu restrans, cand ele sunt de o intensitate aproape fantastica. Groaza detinutilor care nu vor mai iesi niciodata, nebunia celor care vor fi executati, setea de razbunare care pune stapanire pe majoritatea celor inchisi. Sunt simtiri grave care se intensifica, care lasa peretii imbacsiti cu teroare, care se deslantuie inevitabil asupra urmatorilor delicventi… Dar destul despre inchisori, haideti sa vorbim despre noul meu animalut de casa. Care e de fapt insecta, dar noua mea insecta de casa nu suna bine, mai ales ca e o musca. O musca idioata care-si da cu capul de toti peretii, literalmente. Vrea cu toata pasiunea si forta de care dispune sa sparga relativ noul meu geam termopan. Lucru imposibil. Si sa fim seriosi, e mult prea mica pentru o astfel de munca, nici eu nu pot sa-l clintesc cand imi poticnesc fruntea plictisita de sticla rece…

Iar ea incearca sa iasa, fara sa gandeasca ca daca s-ar aseza, daca si-ar lasa capul intr-o singura pozitie care ar putea permite vizualizarea, ea ar vedea usa deschisa si balconul larg deschis care se avanta in spatele ei, momentan, in toata splendoarea lui de usa deschisa. Ma intreb, cat de des suntem noi muste? Poate uneori cand luam decizii pripite si incepem sa ne izbim ca nebunii de geam, uitam sa ne uitam in jurul nostru ca sa vedem si cealalta nenorocita de usa, la fel de deschisa si poate chiar mai aproape.

Deci cat de des esti musca?

Eu am fost in ultima vreme o musca mult prea zapacita, m-am izbit de geam de atatea ori incat era sa-mi pierd viata. Ca sa nu mai spun ca nu am putut sa mai vad ceva in jurul meu pentru cateva ore. Si nici sa nu va povestesc de durerea de cap pe care inca o mai am. Dar trebuie sa avem grija, cati dintre noi ramanem fara aer, intr-un final? Si cati dintre noi se tin departe de panza paianjenului din umbra?

Inca nu stiu raspunsul, dar il caut.

Iar mustii i-am deschis geamul, ca sa fiu draguta de data asta. Poate candva, o alta musca, se va uita in jurul ei si ma va vedea pe mine izbindu-ma, iar ea ma va ajuta, imi va arata calea sau va gasi pe cineva care sa-mi deschida geamul… Dar nu ma pot baza pe asta, nu, nu pot. Desi e frumos sa te gandesti ca undeva e o musca care are grija mereu sa ai geamul deschis, nu poti sa fii mereu atat de chior si poate putin dobitoc…

Dar asta este alta poveste, eu raman la mine si muzica mea, la peretii mei albastrii si la izbitul de geam…

 


Nebunii fac nebunii… Aventuri cu busu!


Vă spuneam în postul trecut de întâmplările din ultima săptămână, dar pe scurt. Ei bine, începe să fie din ce în ce mai amuzant, aşa că m-am gândit să o iau pe larg:

Poate am avut o săptămână sucită, dar vă spun sincer că toţi nebunii, suferinzii de tulburare obsesivă- compulsivă sau ciudaţii, rromi m-au înconjurat. Şi credeţi-mă, anturajul meu e în regulă, prea cuminte pe alocuri, dar plăcut, fără aşteptări idioate. Prima a început cu o zi obişnuită, până când am plecat de la şcoală şi a început nenorocita de ploaie. Eu, ca o mâţă căreia nu-i place sa i se ude lăbuţele, m-am urcat disperată în primul autobuz care mă duce aproape de casă. Şi taman acolo s-au suit un handicapat, nu încerc să fiu nesimţită, omul era cu dizabilităti psihice şi fizice, şi cărăuşul lui. Totu-n regulă, ignor mirosul şi faptul că geamurile nu pot fi deschise şi că staţia următoare era la mama naibii cu un semafor pe care-l prinzi 10 secunde, odată la un minut jumate. Cât despre locul unde eram, nu se vedea semaforul, dar eu ştiu că e acolo, mereu e acolo. Cel mai rău lucru, tipu’ m-a prins la înghesuială, postându-şi căruciorul cu tot cu idiot în faţa mea. În timp ce eram torturată acolo, o tipă drăguţă încerca degeaba să tragă de căruciorul acela nenorocit de blocat. Clipe de coşmar în care mi se făcea cea mai perversă declaraţie de agăţat deneiste. Iar eu nu puteam să mişc un deget în cei 10 pe 10 centimetri în care mă aflam. (Ca o paranteză şi notă personală: lasă-ţi spaţiu între tine şi celălalt om, ca să-l poţi căsăpi cu o lovitură sub centură… ) Cum naiba am scăpat, vă întrebaţi, probabil? Simplu, l-am călcat pe picior până s-a dat la o parte suficient de mult încât să mă strecor, iar apoi am sărit pe uşa aia cu toata viteza mea.

A doua zi, ca un om obişnuit, m-am dus la bibliotecă să-mi iau nişte cărţi. Totul ok, mă întorc spre casă, dar nu înainte ca un nene urât de vreo 50 de ani, fără nici măcar un dinte în gură sa se dea la mine pe o straduţă relativ alăturată de lângă un părculeţ. Era lume pe acolo, doar că nu pe străduţa aceea şi nu în momentul acela, logic… Cum am scăpat? Am grăbit pasul şi am tulit-o de acolo…

Două zile mai tarziu, în drum spre casă, în autobuz din nou, lângă mine o tanti care a încercat să-mi deschidă fermoarul la geantă. Nu am văzut prost fiindcă îmi era un breloc din ghiozdan afară, aşa că, ca un om de bună- cuviinţă, mă uit urăt la ea. Iar tanti, ce face? Simplu. Se uită la mine şi-mi spune: “Nu-ţi face griji dragă, că nu mă deranjezi”. Ok, tanti, nu nu te-oi fi deranjat, dar tu pe mine da, dacă mai continui. Tac şi mă dau mai încolo ca să cobor…

Astăzi, se încheie oficial ziua, dar am avut parte de doza mea de om ciudat. Eram din nou în autobuz, întârziind la prima ora, din nou. Mă ţin de o bară liniştită, dar înainte de ultima mea staţie o altă tanti vine în spatele meu: “Nu te superi dacă-ţi aranjez gulerul, nu?” Şi se apucă să-mi aranjeze haina cum trebuie, iar apoi coboară. Eu rămân pe loc câteva momente, întrebându-mă ce naiba s-a întâmplat cu lumea?

Ştiu că întrebaţi de ce continui să merg cu autobuzul, dacă păţesc atâtea lucruri în el. Dar sincer, până acum mi s-a mai furat portofelul, doar. În rest, cel mai rău lucru a fost să cad peste un băiat (drăguţ, de altfel),  încercam în zadar să fac echilibristică, ca să nu mă duc chiar de tot la vale, cu tot cu ghiozdan, peste el… Dar asta e vina şoferului. E un şofer care accelerează ca nebunu, iar apoi frânează ceva mai mult ca un nebun. Venind vorba, l-am nimerit săptămâna trecută când întârziam la şcoală. Nici nu mă urcasem în autobuz, că a şi plecat, iar eu m-am izbit ca-n desene animate, cu faţa de geam. Până la sfârşitul staţiei m-am mai băgat în 2 oameni şi am mai călcat unul şi era cât pe ce să fac podul de sus, dar era nenea pe care l-am călcat în spate. Deci am fost salvată.

Acum, a fost cumva mercur retrograd? Mi s-a prorocit lucrul ăsta undeva, dar nu mi-a trimis nimeni vreo notă? Totuşi, cel puţin am mai ieşit din rutină. E şi o parte bună în asta, am ieşit vie şi nevătămată. Şi sincer, e al naibii de amuzant când mă gândesc la ce mi s-a întâmplat.

P.S: Nu le port pică persoanelor cu pricina. Adică femeia cu gulerul o fi genul de femeie obsedată de control şi curăţenie, deci cred că e în zodia fecioarei, căci ştiu cum e să te apuce crizele de perfecţiune… Cât despre ţiganuşii ăia urâţi, probabil că nu au mansarda mobilată sau măcar zugravită. Iar ceilalţi, peste tot mai sunt ciudăţei, unii au sorcova după ei, iar ceilalţi trec printr-o bulă cleptomanică (există ceva de genu’, nu?)


My dream night… NOT!


De ce nu pot să dorm? De ce, de ce, de ce? Am stat literalmente, completamente 3 ore consecutive uitându-mă pe pereţi, mai mult sau mai puţin, era totuşi întuneric. Nu am putut să dorm, am ascultat aceleaşi ştiri de 3 ori consecutiv, cine ştia că se dau ştiri noaptea… la ora 3! Apoi s-au epuizat melodiile, iar apoi am ascultat povestea unui sclav negru, avea un nume cu G (Gordy, Gardy, Gongordy… pe acol’ pe undeva) şi a prietenului său William şi a lui Bo, un sclav negru care cânta la vioară la diferite petreceri de-ale albilor. Mai întâi are loc o conversaţie între William şi G., unde Will. îi spune ce şi cum trebuie să facă pentru a nu avea probleme cu Master Coop, cum ar trebui să se comporte când îi serveşte pe albi, adică să le fie mereu bine, răcoare, să aibă mâncare şi băutură exact la momentul potrivit, să nu se odihneasca, să fie mereu curat… şi să dea raportul Masterului, în caz că încearcă vreun sclav să evadeze. Ei nu erau închişi ca ceilalţi, aveau o oarecare libertate, nu am prins partea în care aflam şi de ce.

Între timp, Bo îi dă lui G. o vioară mai veche şi începe să-l înveţe să cânte. Ei aveau timp liber pe parcursul verii, deoarece încă nu plecaseră spre luarea altor sclavi, aşa că nu aveau chiar atât de multă treabă. Devine din ce în ce mai priceput, reuşeşte chiar să înveţe diferite melodii, prin repetarea lor până la memorare sau prin inventarea lor. Într-o zi este auzit de Master Coop şi astfel primeşte ocazia de a i se lua din sarcini pentru a repeta la vioară.

Şi de aici viaţa lui G. ia o întorsătură ciudată, căci nu ştie de ce este privilegiat…

 

“Şi aici se termină o alta ediţie minunată a… vă mai aşteptăm şi data viitoare”

           

WTF? Adică începeam să prind firul poveştii şi chiar îmi plăcea, tipa care vorbea avea o voce calmă care în mod normal ar fi adormit pe oricine, dar nu pe mine, desigur… Ok, vreau să aflu continuarea poveştii, ce se întâmplă cu G.?

Şi de curiozitate, tipa se aşteaptă să mă trezesc la 3-4 noaptea să-i ascult poveştile nemuritoare? Şi chiar dacă aş vrea să mă trezesc, nu mai ştiu frecvenţa? Deci nu-i corect.

 

Mesaj pentru naţiune: A mai avut cineva insomnii în data de 3 pe 4 februarie 2010 în jurul orelor 3- 4? Dacă da, aţi ascultat şi voi povestea? Ştiţi când mai e?  Ce se întâmplă? Există si carte? Vreau să ştiu 😦


O Pamanteanca Abatuta. Partea a III-a


Iar de aici, viata ei a tot strabatut bariera normalului cam de trei ori pe saptamana. La ce ma refer? Simplu. Aceasta a fost prima ei experienta meta… a inceput sa vada licurici pe la geamul ei, ceea ce e imposibil, asa ca s-a gandit ca nu erau chiar licurici, apoi a inceput sa vada fragmente nedefinite de culoare care sopteau. A continuat asa pana la intalnirea semi-zanei in aceea cafenea…

Fiind furtuna, era peste tot plin, dar gasise unul liber in capatul holului. Acolo era o masuta micuta de lemn, avea niste ornamente frumos pictate manual cu diferite culori. Credea ca e o crima sa se strice o asemenea masuta punand tot felul de bauturi calde sau reci pe ea, mai ales ca nu se gandea nimeni la asta. Neavand semnal la telefon si neramanand cu suficienti bani pentru a lua un taxi, se hotara sa ramana aici o vreme si sa-si citeasca cartea (shakespeare- poezii). Ar fi vrut ceva mai dinamic, ca hamlet sau visul unei nopti de vara, dar din pacate s-a ales cu poeziile lui. Trecuse ceva timp, pana cand o pereche de picioare ude leoarca intrara in separeul ei alaturi de baiatul visurilor ei. Arata de parca facuse un dus imbracat, dar si cu apa picurand din parul lui, arata tare dulce cu gropitele acelea. De aici, povestea isi urmeaza cursul normal, facand conversatie in locul acela inghesuit si parfumat, amandoi simtindu-se ca intr-un cort indian din cauza acoperisului tuguiat de deasupra lor, care la randul lui avea niste copi ale picturilor lupestre din pesterile stramosilor nostri decedati. Chestia ciudata fiind faptul ca nu intelegeau legaturile dintre indieni si oameni pesterilor. Find singuri, teoretic, au inceput sa vorbeasca, au aflat ca aveau o gramada de lucruri in comun, el ii arunca numai zambete, iar ea radia imprastind toata ploaia, care apropo, se si oprise… iesisera de acolo, platind cele doua latte-uri.

Venind vorba, aveau gusturi selecte despre cafea, din moment ce vorbim despre o ceainarie.

Pana la urma au plecat grabiti, uitand sa faca schimb de numere de telefon.

“Of, nu e corect, de ce eu?” Isi spunea intruna fiind cu capsa pusa fiindca nu era la fel de frumoasa ca fetele din revista aceea de adolescenti proaspat cumparata. Credea ca daca ar fi aratat ca tipa de pe coperta ar fi avut o sansa cu el… iar el, in celalalt capat de oras: “cat de ametit am putut sa fiu, tipa aceea era super, nu am reusit in viata mea sa ma simt atat de bine cu o fata, iar papagalul acela de prieten al meu le-a spus tuturor ca am facut-o intr-o ceainarie cu o urata. Dumnezeule, de unde naiba a reusit sa scorneasca asa ceva?” Cu gandurile imprastiate dupa o zi, care ar fi foarte bine si politicos descrisa printr-un “fiasco total” au ajuns in statia aceea nenorocita de autobuz. “Parca suntem in Londra, ce dracu e cu ploaia asta?” Isi spune pamanteanca… “nu din nou, am promis ca nu mai injur, nu e prea feminin.” Curand dupa conflictul interior al pamantencei, un troleu pe jumatate dezmembrat opreste intr-un final in statia aceea intr-adevar nenorocita…

– Biletele la control va rog, spune un barbos uracios catre ea.

– Da, sigur, o clipa, am abonament. Era atat de fericita ca-si facuse abonamentul in ziua aceea, cu o zi in urma primise o amenda sanatoasa, reusind cu greu sa scape fara proces verbal dupa ce mimase ca lesina ca sa scape de ei. Proasta idee. S-a ales cu o perfuzie nedorita la urgente si cu un controlor mare si furios care o astepta… cauta ce cauta, geanta ei zornaind vesela cu o punga de maruntis inutil in ea, in timp ce portofelul care ar fi trebuit sa fie acolo era de negasit.

– Domnisoara, aveti sau nu bilet?

– Da, am abonament, azi mi l-am facut. Trebuie sa fie aici, pe undeva… “sper”.

– Foarte bine, nu aveti, atunci dati-mi va rog taxa de 20 de lei si se rezolva.

– Pai se pare ca nu-mi gasesc portofelul, mai stati o secunda.

Tragea de timp disperata cotrobaind din ce in ce mai adanc prin geanta aceea uriasa, care luase, in imaginatia ei, forma unei gauri negre care-i fura lucrurile impreuna cu soarele acela frumos, care-si avea de fapt locul, sus, pe un fond deschis (la culoare) si senin.

Privind dintr-un punct obiectiv, as spune ca draga noastra pamanteanca este ori tare zapacita ori in momente lungi in care “pleaca cu sorcova”. Dar banuiesc ca acesta e farmecul ei, care da roade in multe minti, caci in clipa aceea troleul opreste la o alta statie, de unde urca acelasi tanar cu plete imbibate in apa.

“Controlorilor, feriti-va, azi am legitimatia cu mine. Nesuferitilor, azi nu-mi dati amenda”, jubileaza el in gand, bucurandu-se ca nu e el cel incoltit acolo in spate… “Dar stai! E ea, nu-mi vine sa cred, trebuie sa o scot de acolo, nu arata prea fericita”

– Nu va suparati, dar ea e cu mine, spune el cu un zambet trufas pentru faptul ca are o legitimatie pe care pot merge doua persoane.

– Cum asa? A-ti intrat in troleu la statii diferite.

– Da, stiu, dar trebuia sa ne intalnim.

Vazand ca nu mai au ce face si avand niste cetateni curiosi care nu intelegeau de ce atata tam-tam pe tema aceasta, au scapat.

– Vai, iti multumesc, credeam ca o sa mor acolo, nu mai aveam niciun ban si vroiau sa ma duca la sectie si sa-mi faca proces verbal.

– Cum de nu aveai bani?

– Mi-am pierdut portofelul, cu tot cu proaspatul si platitul meu abonament. Spuse ea cu o voce amarata.

Putin mai tarziu ei inca mai discutau, parca se cunosc de o vesnicie, fac schimb de numere de telefon si isi iau la revedere in fata scarii pamantencei, dar nu oricum, ci cu un sarut in coltul gurii. Ea se inroseste, iar el zambeste. In clipele acestea inima vroia cu tot dinadinsul sa fuga spre bratele lui. Iar el, ei bine, el statea acolo, in toata splendoarea lui cu ochii atintiti spre fata ei timida dorindu-si sa o ia in brate. Dar nu putea. Si ea avea acelasi sentiment confuz. Dupa ce s-au despartit, gandurile lor si-au luat cursul logic si au realizat ca intre ei, in mod ciudat, e ceva mai mult decat o simpla prietenie. Nu credeau ca sunt doar indragostiti, amandoi au mai avut de-a face cu iubirea aceasta frivola, asa ca au ajuns la o concluzie unanima, ca vor fi prieteni. Dar nu doar prieteni, nu persoane care se cunosc si care se saluta cand se vad pe strada. Ceva special, mai presus de prietenie, dar mai prejos de iubire. Credeau ca e mai bine asa, altfel ar putea pierde totul, iar ei se simteau atat de bine in preajma celuilalt incat ar fi fost o tragedie, mai ales pentru micuta noastra pamanteanca, care e deja cu moralul la pamant…

Visul acela al ei fusese ciudat, fusese intr-un mod inexplicabil aproape real, iar ea atunci tanjea dupa el. Era o cearta nesemnificativa, dar totusi importanta. Noroc cu semi-zana noastra care a avut in secret grija de ea in noaptea aceea atat de nuantata de monocromaticile de negru si alb. Dar de atunci supararile ei au revenit, poate la fel de dureroase pe scara durerii, dar cine poate stii asta, daca nu chiar ea…

Dar intr-o zi, ceva s-a intamplat, pamanteanca plangea. Era noapte, iar ea era singura in parcul acela mare pe o banca ratacita printre copaci. Si totusi, el era acolo, printr-o minune, el era acolo pentru ea, pentru prima oara in astfel de momente, cineva era acolo numai pentru ea. Era suparata, foarte suparata, tocmai a murit una din cele mai importane persoane din viata ei, persoana care a stiut sa o sprijine, in felul ei ce-i drept, cand era pierduta. Cum s-au intalnit aici in parc? Un mister… pur si simplu a fost aici pentru ea. Iar ea, cu inima franta incepu sa planga, incercase in zadar sa-i explice ceva printre sughituri, nu era o plangacioasa, dar nu se putea abtine. Dupa un timp inceta, si epuizata adormi in bratele lui…

– Neata strain-o, cum te simti?

– Cred ca bine, dar unde sunt? Ce s-a intamplat? Spune pamanteanca noastra buimaca, dar care-si repeta intruna “nu-mi amintesc ce am tot vorbit ieri, stiu ca am spus numai prostii”

– Nu-ti amintesti? Ai lesinat, te-am adus la mine, m-am gandit ca ar fi fost mai bine sa te aduc aici decat pe jumatate lesinata la tine acasa.

– Poftim?

– Stai linistita, te-am scos, am vorbit cu o prietena de-a ta. De fapt lui ii placuse faptul ca a avut-o alaturi, oricum mintea ii umbla numai dupa ea.

– Bine atunci, cred ca e in regula, desi banuiesc ca am fost o pacoste.

– Mai bine lasam asta pe mai tarziu, ar fi bine sa mananci ceva.

“Nu e bine, n-a negat…” isi repeta disperata pamanteanca.


O Pamanteanca Abatuta. Partea a II-a


Conversatia aceasta strapunge cumva barierele confuze ale pamantencei. Ea se reridica usor la viata. Acum il poate vedea clar pe taximetrist, sau atat cat se poate vedea, din moment ce e si el semi-transparent. Nu intelege ce naiba se petrece. De cand s-a asezat la cafeneaua aceea amarata s-a intors lumea cu susul in jos… “Poate a fost cafeaua otravita, si nu am murit pentru ca nu am baut din ea prea mult, deci acum sunt doar drogata… Dar stai, cum doar drogata, de ce pare totul atat de real. Chiar daca astea ar fi halucinatii nu ar trebui sa le simt asa. Dar eu nu am avut niciodata halucinatii, de unde sa stiu cum ar trebui sa fiu? Hai sa fiu eu, treaza deocamdata, ma pot scufunda mai tarziu dupa el.”

– Unde mergem?

– S-a trezit frumoasa din padurea adormita, intr-un final… cum te simti?

– Ce frumoasa? Ce padure?… Stii ceva, nu-mi spune asta acum. Unde mergem?

– Pai la tine acasa, ai spus ca stai pe salcile ametite.

– O doamne, nu eu stau acolo, desi strada aceasta suna mai ciudat ca niciodata in clipa de fata. Cine inventeaza numele astea? Se gandeste ea oripilata, tot e bine, macar atentia ei nu se indreapta spre el…

Si acum, ca o paranteza, lumea momentana din clipa de fata nu e chiar reala, sau cel putin numele strazilor nu sunt reale… de fapt, nici macar eu nu stiu ce e real si ireal pe aici. Fiti cu ochii in patru la semne. Poate vom afla…

– Asta spuneam si eu… bombane taximetristul afirmativ.

– Dar unde mergem atunci?

– Zi unde stai.

– Nu ma pot intoarce azi la mine acasa, daca puteam nu ma mai opream in toiul noptii pe ce stiu eu ce strada ratacita. Lasa-ma sa cobor, ma duc sa ma plimb.

– Sa te plimbi? Acum? Nici gand, mergem la mine, eu stau pe salcile, chiar vis-a-vis de strada aceea.

– Minunat… dar chiar nu trebuie, ma descurc

– Nu te las sa umbli de nebuna pe la orele acestea, sunt numai nebuni pe strada.

Probabil ca eu sunt cea nebuna ca sunt aici, cu ei, in situatia asta… hmm, strazile ar fi sigure, dar fie… nu am chef sa umblu de bezmetica in toiul noptii.

– Avand in vedere circumstantele, banuiesc ca nu am de ales. Foarte bine atunci…

– Deci am stabilit.

Dupa alte cateva minute de liniste taximetristul incepe sa ne povesteasca despre el si cum a murit. Se parea ca se innecase pe mare, era intr-o misiune “secreta” cand s-au scufundat in mod tragic. Nimeni nu stie cum s-a intamplat, dar el avea o idee absolut “geniala” despre o manevra complotista la adresa guvernului…

– Dar pe mine nu ma prea deranjeaza, e chiar placut sa fi fantoma, am slujba aceasta usoara de taximetrist. Acum imi pot veeda copii mai des ca inainte. Am 5 copii, vreti sa-i vedeti?

Dupa numeroase proteste politicoase am reusit sa-l convingem sa nu ne duca chiar acum sa-i vedem, dar in schimb s-a multumit sa ne indoape cu fotografiile unor copii dolofani si blonzi. Era evident ca semanau cu tatal, avand in vedere ca nu aveau aceeasi mame. Cu exceptia gemenilor.

“Cred ca am un deja-vu din cartea lui Will Self. Ceva de genul acesta a patit si tipa aceea cinica care tocmai murise. Numai ca ea avea macar un ghid mortuar care arata a om nu a semi-zana. Desi taximetristul pare cam la fel… dar stai, eu nu sunt moarta, nu-i asa? Adica pana acum nu am mai pus problema in felul acesta, dar ar fi singura idee logica… sau ar fi singura ilogica?”    

– Am ajuns.

– Da, multumim de drum. La revedere! Spuse cu un glas aproape entuziasmat de gandul de a scapa de taximetristul acela prea vorbaret…

Taximetristul, desi nu l-am prezentat prea detaliat, este, sau mai degraba a fost, o persoana importanta intr-unul din razboaiele mondiale. Numele lui e Philippe P. A trait cam 95 de ani, acum se tine destul de bine la cei aproape 60 de ani fantomatici. Copii lui par blonzi, deci presupunem ca a fost si el. Cam atatea am aflat din legitimatia de taximetrist teritorial. Dar va spun un secret, era vestit pentru egocentrismul lui si pentru functia lui de sef al statului in Franta. Iar complotul care l-a ucis se refera la sentinta lui de condamnare. Desi era caracterizat ca o persoana traditionala, trebuie sa va spun ca asta era atunci, in timpul anilor lui pamanteni…

            Ca o alta paranteza tarzie, eu sunt povestitorul intarziat care a uitat sa se prezinte, voi veni cu niste notite cand mi se nazare.

Traverseaza strada spre blocul ei, e unul destul de vechi cu patru etaje si trei camere pe partea dreapta in timp ce partea stanga are patru camere. “Cel putin nu vom fi inghesuite, ma gandeam ca sta intr-o garsoniera.”

– Tada, aceasta e apartamentul meu. Din fericire, tatal meu e bogat, e un arhitect renumit, asa ca ma intretine, ca dovada a iubirii lui pentru mama. A spus toate aceastea intr-o maniera ciudata, dar a ignorat-o. Pamanteanca nu vrea sa stie mai multe decat stie deja…

Semi- zana noastra se referea la parintii ei, care desi au trait o poveste de dragoste acum cateva secole, ei inca mai traiesc, iar povestea lor de iubire s-a incheiat. Se pare ca s-au saturat unul de celalalt dupa numai 3 secole. Astfel ca acum sunt divortati si au grija de mica lor semi-zana, dar complet buna cat timp ea isi cauta de lucru printre opresorii societatii.

– Acesta e camera ta, poti sa faci si dus, baia e inainte si la dreapta.

Face un dus si se culca, nu mai vorbeste cu zana si nu se mai gandeste la fantomaticul taximetrist, nu se mai gandeste nici la el sau la ce a spus, isi va lua gandul de la tot si se va trezi cel tarziu maine…

L-a vazut acum cativa ani pentru prima oara. Era genul de baiat foarte de treaba care asculta mult rock. Avea niste plete lungi si brunete si un zambet dulce. Daca-l vezi ti se pare dragut si ti-ai dori sa se uite la tine, cel putin asta vroia pamanteanca la inceput. Adica sa-l cunoasca. Nu stia cum il cheama, cine e, de unde e si ce naiba e cu el! Stia doar cum arata si stia ca instinctele lui privind firea lui nu o vor insela. Era o zi de toamna. Incepuse optimista, afisand un soare mare care imprastia o lumina calduta, asa ca plecase bine-dispusa de acasa. Se plimbase prin oras in cautarea cadoului perfect pentru o prietena. Dar nu a fost sa fie, pana spre lasarea serii a inceput o furtuna. Ploua cu galeata, iar tunetele erau acompaniate de cele mai spectaculoase fulgere, dar toate provocau dezastru in calea lor. Nu putea pur si simplu sa plece de nebuna prin ploaie acasa, asa ca s-a adapostit in primul loc gasit, si anume intr-o ceainarie ciudata, care era intr-un subsol dubios fiind plin de separeuri.


O Pamanteanca Abatuta. Partea I


Din cate observ, suntem intr-un oras oarecare, pe un bulevard. Se intrevede la orizont o pamanteanca obisnuita si ingandurata. Daca ne uitam cu atentie, am putea sa observam ca e doar adolescenta, care are o moaca de copil matur bosumflat.

Am ajuns intr-o cafenea ratacita care mai e si non-stop pe deasupra. O masa prafuita din cherestea alaturi de doua buturugi pe post de scaune. Un aer cald si imbacsit de agitatia orasului se revarsa pe acele stradute inghesuite. Sunt pline de povesti si ganduri nerostite. Toate razbat disperate din toate intunecimile colturilor prezente. Intregul decor imbie melancolia, astfel ca pamanteanca e in elementul ei…

 Apare ceva, un necunoscut, care ia loc la masa pamantencei. Nu spune nimic, isi comanda o cafea si asteapta. Iar pamanteanca noastra, pierduta, incepe sa vorbeasca, mai mult singura ce-i drept…

– Am scris, rescris, sters si taiat… fiecare gand l-am analizat, fiecare moment, fiecare incercare se sparge intr-un oftat. Cred ca-mi pierd controlul, cred ca alunec. E cald, foarte cald, dar cumva eu reusesc sa stau pe un iceberg. Ba nu, eu stau pe ceva plat, ca un patinoar minuscul care leviteaza.

– Leviteaza? Cum leviteaza? Sau mai degraba deasupra carei, cui marete lumii leviteaza?… Si ce e acela un patinoar?…

– Pai… deasupra nimanui, de ce? Si cum adica ce e acela un patinoar? Intreaba ea cu o privire perplexa, dar apoi indiferenta… Pai el pierde timpul, e mai degraba un alt univers, in care a avut loc alt Big-bang, in care exista o singura planeta. O singura planeta mica si degerata care, culmea culmilor, e al naibii de plata, mica, subtire si periculoasa. Aluneci pe ea…

– Cum reusesti sa aluneci? Agata-te, nu e prea tarziu…

– Pai imi pierd controlul, mintea si gandurile care probabil ma definesc.

– Cum poti sa pierzi atat de multe in asa putin timp?

– Pur si simplu, azi le vezi, iar maine zboara.

Cu un gest a lehamite din mana, de parca ar da la o parte o musca enervanta spune:

– Chestile acestea sunt din tine, nu zboara.

– Ba da, zboara, acum le vezi, si na, acum nu le mai vezi. Spune cu o privire fugara de adolescenta nebuna neinteleasa in timp ce loveste masa.

– Nu te cred! Si isi scoate limba la ea cu o mutra mica si indignata.

– N-ai decat, cu atat mai bine, avand in vedere ca vorbesc cu o fantoma. Spune ea mai mult in gluma.

– Sunt doar jumatate fantoma, asa sa stii. Spuse din nou ciudata creatura care acum se bate in piept cu mandrie. Adica ce vina am eu ca tatal meu e fantoma, iar mama zana. Desi povestea lor e fascinanta pentru oricine nu e in postura mea de persoana opresata de societatea inadaptata a zilelor noastre. Au o poveste interesanta…

– Aha… deci stai sa pricep, tu esti o creatura mica semi-fantoma care-mi tine mie lectii pe tema lucrurilor adevarate sau false? Ca sa nu mai spun despre faptul ca port aceasta conversatie…

– Prima parte e corecta, dar nu inteleg partea a doua. Adica eu chiar cred ca delirezi putin.

– N-am decat… si care e magica poveste a celor doi indragostitii?

– Poftim?

– Parintii tai, ai spus ca au o poveste nu stiu cum…

– A, da… Pai legile de atunci interziceau cu desavarsire orice alianta de orice fel intre creaturi diferite. Era o ura socanta intre fantome, spiridusi, elfi, spirite… cea mai bizara era cea dintre spirite. Spiritele erau cu gramezile, de la cele ale copacilor pana la cele ale oamenilor sau lucrurilor. Erau atat de apropiati si totusi li se interzicea cooperarea… dar nu despre asta vorbeam. Iti spuneam despre parintii mei care au trait cea mai frumoasa poveste de dragoste interzisa. De fapt, se spune ca un faimos dramaturg al pamantenilor s-a inspirat din povestea lor. A fost singurul care a reusit sa descopere lumea paralela a zilelor de atunci.

– Iar ai deviat de la poveste. Raspunse pamanteanca oarecum plictisita si oarecum socata de luciditatea si complexitatea lucrurilor care se petrec momentan in jurul ei. De fapt, nu prea ii pasa de povestea creaturii, dar spera ca astfel o va lasa in pace.

– Da, da, ai dreptate. Dar nu prea am ce sa-ti povestesc din moment ce eu nu apar in povestea pamanteanului vostru. Citeste si tu putin, vei gasi povestea in cartea aceea cu oamenii aceia. Adica s-au iubit in secret, m-au nascut pe mine, am fost salvata de cineva, iar parintii mei cica au murit intr-un mod tragic si stupid, desi deocamdata sunt cat se poate de vii. Gata, sfarsitul povesti. “De unde sa visez ca ma va intreba despre parintii mei, nu-si da seama ca nu am chef sa vorbesc despre ei…”

Un oftat adanc o scutura puternic pe aceasta pamanteanca deziluzionata. Se ridica, arunca niste bani pentru cafeaua chioara si o ia la trap. Intr-un mod stupid, ea are lacrimi in ochii, parca se transforma. Parca nu mai are fata de adolescenta matura, acum arata ca o adolescenta obisnuita. Una cu inima franta. Semi-zana noastra ii urmeaza gestul si dintr-un avant al bratelor pleaca dupa ea. Pamanteanca nu o observa, suspina incetisor cu capul in pamant, iar semi-fantoma noastra se roteste in jurul ei ca un roi gigantic si nespus de enervant. Se pare ca asta crede si ea, caci se opreste in loc, isi sterge lacrimile cu maneca si urla:

– De ce ma urmaresti?

– Nu prea am ce face in seara asta, mi s-a anulat intalnirea

Auzind cuvantul intalnire, pamanteanca se pierde pentru o fractiune de secunda, dar se trezeste la timp sa-i raspunda

– Tu? Intalnire? Cu ce? Cu un spiridus pe nume Dobby?

Din pacate sarcasmul pamantencei e cam nereusit, ceea ce e destul de neobisnuit. Astfel ca singura ei replica e nespus de jalnica…

– Da, il cunosti?

Si inainte ca pamanteanca sa raspunda oripilata si cumva amuzata, semi-zana noastra incepe sa turuie entuziasmata, dar nu pentru mult timp…

– E adorabil si e exact genul meu, e mai scund. Dar e un nesimtit notoriu, ne intalnim de cateva luni si am aflat ca ma inseala cu o zana get-beget. Mai e si frantuzoaica, blondina aceea mica si stafidita… dar e totusi superb.

Se uita cu ochii mari la semi-fantoma noastra suparata si nu ii vine sa creada. “Ce naiba se petrece aici?” In timp ce cuvintele creaturii se luptau degeaba cu morile de vant in incercarea de a ajunge la capul plin al pamantencei, ea observa o chestie si mai bizara. Si anume ca zana a tacut.

– Nu arati prea bine, unde stai? Ar trebui sa te conduc acasa.

Dar inainte sa raspunda, din nou, fantoma scoate un telefon mobil si suna la taxi. Taxi care ajunge surprinzator de repede, dar lucrul al naibii de ciudat este faptul ca e o masina. Se urca amandoua si ii cere din nou adresa (salcile ametite).

– Eu stau pe stejarii amutiti. Iti vine sa crezi ca aceste strazi exista? incepe taximetristul sa vorbeasca in timp ce dadea un pumn zdravan volanului. Lumea aceasta se duce de rapa, va zic, daca mai vad un singur calaret fara cap furandu-mi volanul, il voi strange personal de gat. Nu inteleg ce au impotriva fantomelor.

– Stiu exact ce vrei sa spui, eu sunt semi-fantoma. Toata lumea ma impunge si ma trimite de la un departament la altul. Nu-mi gasesc un job nicaieri. Oricunde merg nu sunt binevenita, spun ca nu se incurca cu “semi”. Macar tu ai doar calaretii pe cap.

– Esti semi? Nici nu am observat, ai incercat sa te dai drept fantoma totala?

– Bineinteles, dar aripile ma dau de gol.

– A da, credeam ca sunt ale prietenei tale…

 

” To Be Continued”