Archive for Aprilie, 2010

Vis, coşmar, realitate!?


Ce sunt visele? Dar coşmarurile?

Cercetătorii cred că visele sunt de fapt simple imagini aleatorii din viaţa noastră, care se pun cap la cap şi formează, de cele mai multe ori, nişte filmuleţe cu mai mult sau mai puţină logică. Se pare că există şi o serie de forţe care-ţi modifică visul, cum ar fi întâmplăriile reale din viaţa ta, undele electromagnetice sau alte forţe, care nu sunt încă oficiale, sunt mai mult în faza de presupuneri neveridice care nu se bazează pe nimic, teoretic.

Bănuiesc că toată lumea a auzit de aşa zişii mediumi, care prevăd viitorul. Ei bine, o altă adunătură de oameni deştepţi, cred că ei primesc un fel de impulsuri magnetice din nişte universe paralele, iar acolo, lucrurile visate de ei s-au întâmplat deja. Cat de tare poate să fie asta? Vă daţi seama, lumi paralele, mi-ar plăcea să văd una… mă întreb cum arată lumea acolo, poate acolo Omul Păianjen există. Dacă v-aţi uitat vreodată la Omul Păianjen, aţi văzut şi episoadele în care el călătoreşte în câteva lumii paralele, într-una din ele se găseşte pe sine, un îngâmfat plin de bani, în altă lume era un om obişnuit sau un personaj imaginar, în alta era pe jumătate păianjen adevărat, adică şase braţe şi mulţi ochi… Aşadar, noi ce suntem acolo? E adevărat că poate nu există nicio lume paralelă şi că suntem doar noi, nimic mai mult, dar de ce să fim pesimişti?

Un alt geniu, Freud, spunea că prin vis, noi reuşim să pătrundem în inconştient. Reuşim să prevestim lucruri prin simplul fapt că inconştientul nostru memorează dovezile, iar căpşorul nostru le pune cap la cap pe timp de noapte. Bineînţeles, în categoria asta nu intră visele abstracte, de genul zburatului pe o mătură în timp ce salvezi lumea de cepe care vor împânzi lumea cu lacrimi (eu nu eram pe matura). Şi nici coşmarurile. Acestea sunt modificări radicale ale realitaţii îmbinate cu diverse elemente din imaginaţia noastră mult prea bogata. Cam asta cred eu că sunt visele. Deci voi cum le vedeti?

Eu cred că…

Realitatea e de cele mai multe ori gri, negrul fiind părtile rele, iar albul, părţile fericite, dar care totuşi nu pot deveni colorate. Ei bine, în vis poţi să devii ce vrei, poţi să te amesteci, poţi să devii lichidă, să devii apă, aer, pământ sau foc. Astfel ajungem verzi, albaştrii, violeţi, maro, roşii… putem deveni culoare, putem să dăm culoare. În realitate nu poţi asta, e realitate, e directă, crudă, nu o poţi schimba, poţi doar să trăieşti. Poţi doar să-ţi duci existenţa prin ea, sperând că vei reuşi să o învingi. Desigur, ea e realitate, ne are pe toţi în mână, deci nu poate fi învinsă, dar poate fi suprimată, poate fi ocolită, dar asta nu e indicat, cel mai bine e să te împrieteneşti cu ea.

Da, prietenia e cheia! Fii draguta cu ea, nu o enerva, păşeşte cu înţelepciune, dar fără frică, căci nu muşcă. Când o face, e neintenţionat sau accidental, până la urmă, s-ar putea să fie vina ta. Dar dacă vei reuşi să o enervezi, fereşte-te, va răni pe oricine va crede vinovat, aşa ajung victimele colaterale să devină astfel de victime. Nu e corect, dar ce poţi să-i faci, e realitate…

Aşadar, pentru astfel de momente există vise. E singura armă pe care o avem cu toţii împotriva ei, trebuie doar să o descoperim.

Asta înseamnă pentru mine să poţi visa, să fugi de realitate când nu e prielnică. Să iei o pauză atunci când nu poţi să mergi mai departe. Sau, de ce nu, doar să dormi odată!!!


Deplângeri


Mă plâng mult. Dar nu cred că pot fi condamnată din moment ce toată lumea face lucrul acesta. Ştiu că nu mă credeţi, căci voi sunteţi perfecţi şi trăiţi în universuri paralele în care perfecţiunea există. Dar nu despre asta vreau să vorbesc. Astăzi, acum, vreau să mă plâng, să mă lamentez cu privire la viaţa mea insignifiantă:

–          Aş vrea să nu mai fiu lovită în cap cu umbrele, căci ştiu că e trotuarul îngust, dar văd că “tu” ai peste 1 metru 70, în timp ce eu mă agăţ disperată de 1’ 60, deci ai putea să faci tu efortul de a-ţi ridica mâna şi nu să fac eu mersul piticului în jurul tău…

–          Aş vrea ca voi, maşinuţe “fără” şoferi să nu mă mai stropiţi ca-n desene animate, din cap până în picioare, cu apă şi noroi. Ştiu că ar trebui să se facă o petiţie împotriva smiorcăiţilor ca mine, dar nu mă pot abţine să nu vă înjur când pantalonii mei îşi schimbă neaşteptat culoarea…

–          Aş vrea ca neuronii mei să se faca simţiţi şi prin alte metode, în afară de durere. Aşa că aştept un “Time Out!”.

–          Aş fi vrut să nu moştenesc doar genele recesive din familia mea. Aici mă plâng degeaba, deja s-a întâmplat sau se va întâmpla… Cele mai enervante fiind apucăturile moştenite :D. Şi încă câteva chestii care implică ceva cu imunitate şi lentile…

Nu ştiu ce credeţi voi, dar eu mă simt mai bine deja. De acum încolo îmi voi pune lamentările în posturi speciale care pot fi ocolite de cei care nu vor să mă asculte (adică să mă citească).

Îmi pare rău pentru orice inconvenient creat, cel puţin pentru câteva dintre ele… 😀