Archive for Decembrie, 2009

Craciun Fericit!


Din moment ce e Craciunul, as vrea sa le urez tuturor cititorilor si cunoscutilor mei virtuali si reali un Craciun Fericit!

Probabil nu sunt singura care debiteaza aceleasi urari in fiecare an, dar banuiesc ca inca mai conteaza gestul :). Si oricum, sunt scurte :P.

Acum va las cu o colinda clasica, dar putin mai diferita fata de obisnuitele octave ale lui Hrusca.

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

more about "Craciun Fericit!", posted with vodpod

Anunțuri

Leapsa :)


prima mea leapsa… sa vedem ce-a iesit 😛

1.Ce îţi place să faci atât de mult, încât ai plăti pentru asta?

* imi place sa stau, sa ma gandesc la toate lucrurile posibile si imposibile, de la persoane la povesti fantastice… pentru unii e pierdere de timp, pentru mine e un fel de a gandi

2. Dacă ai afla astăzi că mai ai de trăit exact 5 ani, ce ai face începând de mâine?

* as lasa totul balta, mi-as lua inima in dinti si i-as spune tot (i know who), iar apoi as cugeta lamentabil la alegerea unui lucru din duzina „am de gand sa…” si mai presus de toate, as face tot ceea ce stiu ca in alte circumstante nu as face

3. Dacă ai câştiga un milion de euro neimpozabil, ai continua să faci ce faci acum?

* nici gand, as calatori in toata lumea, as cheltui o groaza de bani pentru a incerca diferite lucruri, de la scufundari la alpinism si ritualuri ciudate… si mi-as lua carnetu’ mai devreme.

4. Peste 15 ani, ce-ai vrea să scrie pe prima pagină despre tine, în cel mai important ziar din ţară? Care ar fi titlul articolului?

* „a luptat si dorinta i s-a implinit”

5. Ce vrei să spună prietenii tăi despre tine la ceremonia ta funerară?

* „a existat si se va stii mereu”

6. Dar pe piatra ta funerară ce vrei să scrie despre tine?

* „niciodata sa nu spui niciodata”

7. Când erai mic, ce le răspundeai celor mari la întrebarea: Tu ce vrei să te faci când vei fi mare?

* sincer, intrebarea mi-a dat de gandit, caci nu-mi amintesc sa ma fii intrebat cineva vreodata asa ceva… (daca ma insel si o sa-mi amintesc, voi corecta)

8. Ce ai face dacă ai şti absolut sigur, dincolo de orice dubiu, că este imposibil să eşuezi?

* as trai… as simti totul pe propria mea piele fara sa ma tem, pentru prima data in viata

9. Ce-ai vrea să le spună copiii tăi nepoţilor tăi despre tine?

* vreti sa stiti cine a fost bunica voastra? (sa speram la un”da!”)  Atunci am sa va spun o poveste frumoasa…

10. Dacă ai putea acum să te proiectezi în viitor, în ultima zi a vieții tale și să îți iei un interviu, care sunt trei întrebări pe care ți le-ai adresa?

* ai regrete?

* cui ai vrea sa-i multumesti?

* daca ai afla ca aceasta e ultima zi din viata ta ce ai mai face?

am gasit-o pe  http://22minutes.wordpress.com

o poate lua cine doreste 🙂


Kris Allen- live like we’re dying


Melodia aceasta e mortala :)… O ador. Desi trebuie sa recunosc ca-mi place si Adam Lambert.
Pentru cei ce nu stiu, Kris Allen a castigat American Idol 2009. Iar Adam Lambert a fost al 2-lea in finala. De fapt, cred ca toata lumea se astepta sa castige Adam, dar se pare ca nu.
Amandoi au scos de curand cate un CD fiecare.
Au melodi bune, printre care de la Adam: sleepwalker, aftermath, time for miracles. Dar cireasa de pe tort a fost „come to me, bend to me” de la brigadoon, e mai veche, dar vocea lui e incredibila. A cantat-o pentru un musical.
De la Kris: let it rain, written all over my face, alright with me… Cea mai buna melodie interpretata de el a fost „heartless” de la kanye west, dupa parerea mea ^_^

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

more about "Kris Allen- live like we’re dying", posted with vodpod


Doar o umbra nula.


Durerea mea

Imi striga non- stop,

Dar sincer va spun

Sa o astampar, Nu Pot!

 

Totul ma inconjoara,

Ma acapareaza, ma omoara.

Se intind si desprind,

Si fug la goana gafaind.

 

Si se intorc cu noroc

Si ma inghit pe loc

Si ma sorb dintr-o privire,

Cu o umbra pala de mahnire.

 

Iar eu ma avant in abis

Si-l gasesc ca pe un vis,

Cu-o greseala colosala

Il traiesc, frivola find.

 

Dar ma trezesc apoi buimaca,

Insangerata, indurerata…

Si ma ridic iar in picioare

Ca sa plec din nou la vale.

 

Acolo voi gasi un loc,

Un loc cu un dragut de foc,

Ce ma va incalzi pe loc,

Ca mai apoi sa faca “poc”.

 

Nu stiu cum de s-a intamplat,

Stiu doar ca mi-a pasat,

Ca el s-a dus si s-a ascuns

Si la mine n-a ajuns.

 

Dar il monopolizez,

Fara sa stiu ca-l cam ranesc…

Dar el tace si ma-ndura,

Caci “sunt doar o umbra nula.”


Dimineaţă


Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile. 

 

   

 

  Ce dimineaţă perfectă. Un vis draguţ, fluturii din stomac dădeau fericiţi din aripi, iar eu m-am trezit. Nu pot spune că nu am simţit şi un fior micuţ de regret pentru că m-am trezit, dar hey! Putea fi mai rău, mult mai rău. O privire spre geam mă asigură fericită că nu voi încălţa nici astăzi ghetele de iarnă. Dimpotrivă, soarele acela parvenit crede că ne luminează ziua cu raze călduţe, dar de fapt ne îmbie mişeleşte afară, unde e mult mai frig decât pare. Dar fie, nu-i nimic, nu mă supăr pe el pentru că sunt binedispusă. Deşi nasul meu a degerat în ultimele 5 secunde, acum pare să-şi revină la culoarea iniţială. Iar eu, fug din camera mea mâncând pământul, deja încep să simt frigul care intră pe geam… brr!! “such a bad idea”
Iar acum, find singura trează la ora asta, mă duc în bucătărie. Îmi prepar un cappucino. Mă aşez confortabil pe un scaun, îmi ţin băutura în mână şi mă holbez pe geam. Stau acolo câteva momente bune cugetând la dimineaţa mea perfectă… La urma urmei, e doar o singură dată în viaţă dimineaţa aceasta. Iar ritmurile muzicii din casă încep să prindă viaţă.
A fost frumos cât a durat… 

  

   

    

    


O Pamanteanca Abatuta. Partea a III-a


Iar de aici, viata ei a tot strabatut bariera normalului cam de trei ori pe saptamana. La ce ma refer? Simplu. Aceasta a fost prima ei experienta meta… a inceput sa vada licurici pe la geamul ei, ceea ce e imposibil, asa ca s-a gandit ca nu erau chiar licurici, apoi a inceput sa vada fragmente nedefinite de culoare care sopteau. A continuat asa pana la intalnirea semi-zanei in aceea cafenea…

Fiind furtuna, era peste tot plin, dar gasise unul liber in capatul holului. Acolo era o masuta micuta de lemn, avea niste ornamente frumos pictate manual cu diferite culori. Credea ca e o crima sa se strice o asemenea masuta punand tot felul de bauturi calde sau reci pe ea, mai ales ca nu se gandea nimeni la asta. Neavand semnal la telefon si neramanand cu suficienti bani pentru a lua un taxi, se hotara sa ramana aici o vreme si sa-si citeasca cartea (shakespeare- poezii). Ar fi vrut ceva mai dinamic, ca hamlet sau visul unei nopti de vara, dar din pacate s-a ales cu poeziile lui. Trecuse ceva timp, pana cand o pereche de picioare ude leoarca intrara in separeul ei alaturi de baiatul visurilor ei. Arata de parca facuse un dus imbracat, dar si cu apa picurand din parul lui, arata tare dulce cu gropitele acelea. De aici, povestea isi urmeaza cursul normal, facand conversatie in locul acela inghesuit si parfumat, amandoi simtindu-se ca intr-un cort indian din cauza acoperisului tuguiat de deasupra lor, care la randul lui avea niste copi ale picturilor lupestre din pesterile stramosilor nostri decedati. Chestia ciudata fiind faptul ca nu intelegeau legaturile dintre indieni si oameni pesterilor. Find singuri, teoretic, au inceput sa vorbeasca, au aflat ca aveau o gramada de lucruri in comun, el ii arunca numai zambete, iar ea radia imprastind toata ploaia, care apropo, se si oprise… iesisera de acolo, platind cele doua latte-uri.

Venind vorba, aveau gusturi selecte despre cafea, din moment ce vorbim despre o ceainarie.

Pana la urma au plecat grabiti, uitand sa faca schimb de numere de telefon.

“Of, nu e corect, de ce eu?” Isi spunea intruna fiind cu capsa pusa fiindca nu era la fel de frumoasa ca fetele din revista aceea de adolescenti proaspat cumparata. Credea ca daca ar fi aratat ca tipa de pe coperta ar fi avut o sansa cu el… iar el, in celalalt capat de oras: “cat de ametit am putut sa fiu, tipa aceea era super, nu am reusit in viata mea sa ma simt atat de bine cu o fata, iar papagalul acela de prieten al meu le-a spus tuturor ca am facut-o intr-o ceainarie cu o urata. Dumnezeule, de unde naiba a reusit sa scorneasca asa ceva?” Cu gandurile imprastiate dupa o zi, care ar fi foarte bine si politicos descrisa printr-un “fiasco total” au ajuns in statia aceea nenorocita de autobuz. “Parca suntem in Londra, ce dracu e cu ploaia asta?” Isi spune pamanteanca… “nu din nou, am promis ca nu mai injur, nu e prea feminin.” Curand dupa conflictul interior al pamantencei, un troleu pe jumatate dezmembrat opreste intr-un final in statia aceea intr-adevar nenorocita…

– Biletele la control va rog, spune un barbos uracios catre ea.

– Da, sigur, o clipa, am abonament. Era atat de fericita ca-si facuse abonamentul in ziua aceea, cu o zi in urma primise o amenda sanatoasa, reusind cu greu sa scape fara proces verbal dupa ce mimase ca lesina ca sa scape de ei. Proasta idee. S-a ales cu o perfuzie nedorita la urgente si cu un controlor mare si furios care o astepta… cauta ce cauta, geanta ei zornaind vesela cu o punga de maruntis inutil in ea, in timp ce portofelul care ar fi trebuit sa fie acolo era de negasit.

– Domnisoara, aveti sau nu bilet?

– Da, am abonament, azi mi l-am facut. Trebuie sa fie aici, pe undeva… “sper”.

– Foarte bine, nu aveti, atunci dati-mi va rog taxa de 20 de lei si se rezolva.

– Pai se pare ca nu-mi gasesc portofelul, mai stati o secunda.

Tragea de timp disperata cotrobaind din ce in ce mai adanc prin geanta aceea uriasa, care luase, in imaginatia ei, forma unei gauri negre care-i fura lucrurile impreuna cu soarele acela frumos, care-si avea de fapt locul, sus, pe un fond deschis (la culoare) si senin.

Privind dintr-un punct obiectiv, as spune ca draga noastra pamanteanca este ori tare zapacita ori in momente lungi in care “pleaca cu sorcova”. Dar banuiesc ca acesta e farmecul ei, care da roade in multe minti, caci in clipa aceea troleul opreste la o alta statie, de unde urca acelasi tanar cu plete imbibate in apa.

“Controlorilor, feriti-va, azi am legitimatia cu mine. Nesuferitilor, azi nu-mi dati amenda”, jubileaza el in gand, bucurandu-se ca nu e el cel incoltit acolo in spate… “Dar stai! E ea, nu-mi vine sa cred, trebuie sa o scot de acolo, nu arata prea fericita”

– Nu va suparati, dar ea e cu mine, spune el cu un zambet trufas pentru faptul ca are o legitimatie pe care pot merge doua persoane.

– Cum asa? A-ti intrat in troleu la statii diferite.

– Da, stiu, dar trebuia sa ne intalnim.

Vazand ca nu mai au ce face si avand niste cetateni curiosi care nu intelegeau de ce atata tam-tam pe tema aceasta, au scapat.

– Vai, iti multumesc, credeam ca o sa mor acolo, nu mai aveam niciun ban si vroiau sa ma duca la sectie si sa-mi faca proces verbal.

– Cum de nu aveai bani?

– Mi-am pierdut portofelul, cu tot cu proaspatul si platitul meu abonament. Spuse ea cu o voce amarata.

Putin mai tarziu ei inca mai discutau, parca se cunosc de o vesnicie, fac schimb de numere de telefon si isi iau la revedere in fata scarii pamantencei, dar nu oricum, ci cu un sarut in coltul gurii. Ea se inroseste, iar el zambeste. In clipele acestea inima vroia cu tot dinadinsul sa fuga spre bratele lui. Iar el, ei bine, el statea acolo, in toata splendoarea lui cu ochii atintiti spre fata ei timida dorindu-si sa o ia in brate. Dar nu putea. Si ea avea acelasi sentiment confuz. Dupa ce s-au despartit, gandurile lor si-au luat cursul logic si au realizat ca intre ei, in mod ciudat, e ceva mai mult decat o simpla prietenie. Nu credeau ca sunt doar indragostiti, amandoi au mai avut de-a face cu iubirea aceasta frivola, asa ca au ajuns la o concluzie unanima, ca vor fi prieteni. Dar nu doar prieteni, nu persoane care se cunosc si care se saluta cand se vad pe strada. Ceva special, mai presus de prietenie, dar mai prejos de iubire. Credeau ca e mai bine asa, altfel ar putea pierde totul, iar ei se simteau atat de bine in preajma celuilalt incat ar fi fost o tragedie, mai ales pentru micuta noastra pamanteanca, care e deja cu moralul la pamant…

Visul acela al ei fusese ciudat, fusese intr-un mod inexplicabil aproape real, iar ea atunci tanjea dupa el. Era o cearta nesemnificativa, dar totusi importanta. Noroc cu semi-zana noastra care a avut in secret grija de ea in noaptea aceea atat de nuantata de monocromaticile de negru si alb. Dar de atunci supararile ei au revenit, poate la fel de dureroase pe scara durerii, dar cine poate stii asta, daca nu chiar ea…

Dar intr-o zi, ceva s-a intamplat, pamanteanca plangea. Era noapte, iar ea era singura in parcul acela mare pe o banca ratacita printre copaci. Si totusi, el era acolo, printr-o minune, el era acolo pentru ea, pentru prima oara in astfel de momente, cineva era acolo numai pentru ea. Era suparata, foarte suparata, tocmai a murit una din cele mai importane persoane din viata ei, persoana care a stiut sa o sprijine, in felul ei ce-i drept, cand era pierduta. Cum s-au intalnit aici in parc? Un mister… pur si simplu a fost aici pentru ea. Iar ea, cu inima franta incepu sa planga, incercase in zadar sa-i explice ceva printre sughituri, nu era o plangacioasa, dar nu se putea abtine. Dupa un timp inceta, si epuizata adormi in bratele lui…

– Neata strain-o, cum te simti?

– Cred ca bine, dar unde sunt? Ce s-a intamplat? Spune pamanteanca noastra buimaca, dar care-si repeta intruna “nu-mi amintesc ce am tot vorbit ieri, stiu ca am spus numai prostii”

– Nu-ti amintesti? Ai lesinat, te-am adus la mine, m-am gandit ca ar fi fost mai bine sa te aduc aici decat pe jumatate lesinata la tine acasa.

– Poftim?

– Stai linistita, te-am scos, am vorbit cu o prietena de-a ta. De fapt lui ii placuse faptul ca a avut-o alaturi, oricum mintea ii umbla numai dupa ea.

– Bine atunci, cred ca e in regula, desi banuiesc ca am fost o pacoste.

– Mai bine lasam asta pe mai tarziu, ar fi bine sa mananci ceva.

“Nu e bine, n-a negat…” isi repeta disperata pamanteanca.


O Pamanteanca Abatuta. Partea a II-a


Conversatia aceasta strapunge cumva barierele confuze ale pamantencei. Ea se reridica usor la viata. Acum il poate vedea clar pe taximetrist, sau atat cat se poate vedea, din moment ce e si el semi-transparent. Nu intelege ce naiba se petrece. De cand s-a asezat la cafeneaua aceea amarata s-a intors lumea cu susul in jos… “Poate a fost cafeaua otravita, si nu am murit pentru ca nu am baut din ea prea mult, deci acum sunt doar drogata… Dar stai, cum doar drogata, de ce pare totul atat de real. Chiar daca astea ar fi halucinatii nu ar trebui sa le simt asa. Dar eu nu am avut niciodata halucinatii, de unde sa stiu cum ar trebui sa fiu? Hai sa fiu eu, treaza deocamdata, ma pot scufunda mai tarziu dupa el.”

– Unde mergem?

– S-a trezit frumoasa din padurea adormita, intr-un final… cum te simti?

– Ce frumoasa? Ce padure?… Stii ceva, nu-mi spune asta acum. Unde mergem?

– Pai la tine acasa, ai spus ca stai pe salcile ametite.

– O doamne, nu eu stau acolo, desi strada aceasta suna mai ciudat ca niciodata in clipa de fata. Cine inventeaza numele astea? Se gandeste ea oripilata, tot e bine, macar atentia ei nu se indreapta spre el…

Si acum, ca o paranteza, lumea momentana din clipa de fata nu e chiar reala, sau cel putin numele strazilor nu sunt reale… de fapt, nici macar eu nu stiu ce e real si ireal pe aici. Fiti cu ochii in patru la semne. Poate vom afla…

– Asta spuneam si eu… bombane taximetristul afirmativ.

– Dar unde mergem atunci?

– Zi unde stai.

– Nu ma pot intoarce azi la mine acasa, daca puteam nu ma mai opream in toiul noptii pe ce stiu eu ce strada ratacita. Lasa-ma sa cobor, ma duc sa ma plimb.

– Sa te plimbi? Acum? Nici gand, mergem la mine, eu stau pe salcile, chiar vis-a-vis de strada aceea.

– Minunat… dar chiar nu trebuie, ma descurc

– Nu te las sa umbli de nebuna pe la orele acestea, sunt numai nebuni pe strada.

Probabil ca eu sunt cea nebuna ca sunt aici, cu ei, in situatia asta… hmm, strazile ar fi sigure, dar fie… nu am chef sa umblu de bezmetica in toiul noptii.

– Avand in vedere circumstantele, banuiesc ca nu am de ales. Foarte bine atunci…

– Deci am stabilit.

Dupa alte cateva minute de liniste taximetristul incepe sa ne povesteasca despre el si cum a murit. Se parea ca se innecase pe mare, era intr-o misiune “secreta” cand s-au scufundat in mod tragic. Nimeni nu stie cum s-a intamplat, dar el avea o idee absolut “geniala” despre o manevra complotista la adresa guvernului…

– Dar pe mine nu ma prea deranjeaza, e chiar placut sa fi fantoma, am slujba aceasta usoara de taximetrist. Acum imi pot veeda copii mai des ca inainte. Am 5 copii, vreti sa-i vedeti?

Dupa numeroase proteste politicoase am reusit sa-l convingem sa nu ne duca chiar acum sa-i vedem, dar in schimb s-a multumit sa ne indoape cu fotografiile unor copii dolofani si blonzi. Era evident ca semanau cu tatal, avand in vedere ca nu aveau aceeasi mame. Cu exceptia gemenilor.

“Cred ca am un deja-vu din cartea lui Will Self. Ceva de genul acesta a patit si tipa aceea cinica care tocmai murise. Numai ca ea avea macar un ghid mortuar care arata a om nu a semi-zana. Desi taximetristul pare cam la fel… dar stai, eu nu sunt moarta, nu-i asa? Adica pana acum nu am mai pus problema in felul acesta, dar ar fi singura idee logica… sau ar fi singura ilogica?”    

– Am ajuns.

– Da, multumim de drum. La revedere! Spuse cu un glas aproape entuziasmat de gandul de a scapa de taximetristul acela prea vorbaret…

Taximetristul, desi nu l-am prezentat prea detaliat, este, sau mai degraba a fost, o persoana importanta intr-unul din razboaiele mondiale. Numele lui e Philippe P. A trait cam 95 de ani, acum se tine destul de bine la cei aproape 60 de ani fantomatici. Copii lui par blonzi, deci presupunem ca a fost si el. Cam atatea am aflat din legitimatia de taximetrist teritorial. Dar va spun un secret, era vestit pentru egocentrismul lui si pentru functia lui de sef al statului in Franta. Iar complotul care l-a ucis se refera la sentinta lui de condamnare. Desi era caracterizat ca o persoana traditionala, trebuie sa va spun ca asta era atunci, in timpul anilor lui pamanteni…

            Ca o alta paranteza tarzie, eu sunt povestitorul intarziat care a uitat sa se prezinte, voi veni cu niste notite cand mi se nazare.

Traverseaza strada spre blocul ei, e unul destul de vechi cu patru etaje si trei camere pe partea dreapta in timp ce partea stanga are patru camere. “Cel putin nu vom fi inghesuite, ma gandeam ca sta intr-o garsoniera.”

– Tada, aceasta e apartamentul meu. Din fericire, tatal meu e bogat, e un arhitect renumit, asa ca ma intretine, ca dovada a iubirii lui pentru mama. A spus toate aceastea intr-o maniera ciudata, dar a ignorat-o. Pamanteanca nu vrea sa stie mai multe decat stie deja…

Semi- zana noastra se referea la parintii ei, care desi au trait o poveste de dragoste acum cateva secole, ei inca mai traiesc, iar povestea lor de iubire s-a incheiat. Se pare ca s-au saturat unul de celalalt dupa numai 3 secole. Astfel ca acum sunt divortati si au grija de mica lor semi-zana, dar complet buna cat timp ea isi cauta de lucru printre opresorii societatii.

– Acesta e camera ta, poti sa faci si dus, baia e inainte si la dreapta.

Face un dus si se culca, nu mai vorbeste cu zana si nu se mai gandeste la fantomaticul taximetrist, nu se mai gandeste nici la el sau la ce a spus, isi va lua gandul de la tot si se va trezi cel tarziu maine…

L-a vazut acum cativa ani pentru prima oara. Era genul de baiat foarte de treaba care asculta mult rock. Avea niste plete lungi si brunete si un zambet dulce. Daca-l vezi ti se pare dragut si ti-ai dori sa se uite la tine, cel putin asta vroia pamanteanca la inceput. Adica sa-l cunoasca. Nu stia cum il cheama, cine e, de unde e si ce naiba e cu el! Stia doar cum arata si stia ca instinctele lui privind firea lui nu o vor insela. Era o zi de toamna. Incepuse optimista, afisand un soare mare care imprastia o lumina calduta, asa ca plecase bine-dispusa de acasa. Se plimbase prin oras in cautarea cadoului perfect pentru o prietena. Dar nu a fost sa fie, pana spre lasarea serii a inceput o furtuna. Ploua cu galeata, iar tunetele erau acompaniate de cele mai spectaculoase fulgere, dar toate provocau dezastru in calea lor. Nu putea pur si simplu sa plece de nebuna prin ploaie acasa, asa ca s-a adapostit in primul loc gasit, si anume intr-o ceainarie ciudata, care era intr-un subsol dubios fiind plin de separeuri.