Viaţa unei muşte…


Era o zi ca oricare alta, cu o mica mare diferenta. Era vacanta! Raiul adolescentilor care nu mai pot indura inca o secunda din cele … secunde dintr-o zi cu sapte ore obositoare si stresante. “Chiar, oare cate secunde au orele de scoala?… Au douazecisicinci de mii doua sute de secunde dintr-o zi cu treizeci si sase de mii de secunde, exceptand somnul in care nu fac mare lucru pentru societate, deci la naiba, nu-i corect. De ce sa ma strofoc o buna bucata din viata mea invatand, oricum daca ajung la batranete voi uita totul si voi fi senila… Viata nu-i corecta.“

“Numai gandul la urmatoarea saptamana imi da o senzatie de frica necontrolata. Poate pot chiuli, parca am febra”, spun eu ridicandu-mi mana la frunte sa verific. “Sau poate nu, am mainile gheata, tocmai m-am jucat cu zapada din balcon. Cat de trist sa cresti, nici sa ma mai joc singura cu zapada undeva afara nu mai e normal. Conform statisticilor, unul din cinci parinti si-ar duce adolescentul la psiholog daca l-ar vedea jucandu-se singur cu jucarii. Pe vremea lui Pazvante Chioru’ nu erau spitale, nu erau clinici inutile in care iti dai casa pentru un consult sau doua pastile colorate cu vitamine pentru diferite parti ale corpului (acum zau, e hotie la drumu’ mare, adica oricum veti muri, stiu, e trist, nu sunt eu sadica, e doar realitatea asta doboratoare, care cade peste noi ca o bucata mare de adevar spatial), nu era mai nimic pentru saptezeci la suta din populatie si totusi traiau afurisitii de oameni pan’ la nouazeci.”

Intre timp, se auzea un bazait enervant de undeva de langa fereastra, lucru care insemna o tortura chinezeasca pentru mine, care vroiam liniste completa si acordurile unui solist pe fundal… Camera mea era albastra si patrata, cu duzini intregi de postere aiurite, cu cantaretii care aratau bine doar pe pata aceea veche de cerneala. Cu un fotoliu confortabil, mare si vechi. Avea cel putin doua deceni la activ, avea o istorie indelungata in arcurile lui ruginite dupa sute de sarituri de pe dulap. Avea o patura galbena cu pete pe el. Era oribil din orice unghi te-ai fi uitat. Dar era atat de confortabil… Mai am un birou, gramezi de “mutunaci” colorati si prostioare reprezentative existentei mele in propria mea camera. Era calda, tot timpul calda. Era ca un barlog. Da, barlogul meu drag, luminat cu istoria orelor nedormite, cu toate cuvintele dragii mie, cu toate cartile mele, cu o parte spirituala din mine, dar inchisa intre patru pereti.

Se spune ca daca ai sentimente puternice in timp ce esti intr-un loc familiar si inchis, toate sentimentele se vor scurge din tine si vor intra in pereti. Peretii sunt sacri. Peretii sunt siguranta si teroarea oamenilor. Te pot proteja, te pot ucide. De aceea inchisorilor li se fac atat de multe slujbe. Cele mai negative sentimente sunt stranse intr-un spatiu restrans, cand ele sunt de o intensitate aproape fantastica. Groaza detinutilor care nu vor mai iesi niciodata, nebunia celor care vor fi executati, setea de razbunare care pune stapanire pe majoritatea celor inchisi. Sunt simtiri grave care se intensifica, care lasa peretii imbacsiti cu teroare, care se deslantuie inevitabil asupra urmatorilor delicventi… Dar destul despre inchisori, haideti sa vorbim despre noul meu animalut de casa. Care e de fapt insecta, dar noua mea insecta de casa nu suna bine, mai ales ca e o musca. O musca idioata care-si da cu capul de toti peretii, literalmente. Vrea cu toata pasiunea si forta de care dispune sa sparga relativ noul meu geam termopan. Lucru imposibil. Si sa fim seriosi, e mult prea mica pentru o astfel de munca, nici eu nu pot sa-l clintesc cand imi poticnesc fruntea plictisita de sticla rece…

Iar ea incearca sa iasa, fara sa gandeasca ca daca s-ar aseza, daca si-ar lasa capul intr-o singura pozitie care ar putea permite vizualizarea, ea ar vedea usa deschisa si balconul larg deschis care se avanta in spatele ei, momentan, in toata splendoarea lui de usa deschisa. Ma intreb, cat de des suntem noi muste? Poate uneori cand luam decizii pripite si incepem sa ne izbim ca nebunii de geam, uitam sa ne uitam in jurul nostru ca sa vedem si cealalta nenorocita de usa, la fel de deschisa si poate chiar mai aproape.

Deci cat de des esti musca?

Eu am fost in ultima vreme o musca mult prea zapacita, m-am izbit de geam de atatea ori incat era sa-mi pierd viata. Ca sa nu mai spun ca nu am putut sa mai vad ceva in jurul meu pentru cateva ore. Si nici sa nu va povestesc de durerea de cap pe care inca o mai am. Dar trebuie sa avem grija, cati dintre noi ramanem fara aer, intr-un final? Si cati dintre noi se tin departe de panza paianjenului din umbra?

Inca nu stiu raspunsul, dar il caut.

Iar mustii i-am deschis geamul, ca sa fiu draguta de data asta. Poate candva, o alta musca, se va uita in jurul ei si ma va vedea pe mine izbindu-ma, iar ea ma va ajuta, imi va arata calea sau va gasi pe cineva care sa-mi deschida geamul… Dar nu ma pot baza pe asta, nu, nu pot. Desi e frumos sa te gandesti ca undeva e o musca care are grija mereu sa ai geamul deschis, nu poti sa fii mereu atat de chior si poate putin dobitoc…

Dar asta este alta poveste, eu raman la mine si muzica mea, la peretii mei albastrii si la izbitul de geam…

 

Anunțuri

One response

  1. Pingback: Tweets that mention Viaţa unei muşte… « Greetings from a cruel world! -- Topsy.com

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s