L0v3
Nu cred in iubire. Cel putin, asa cred deocamdata…
Ma gandesc ca e reala, doar ca nu e pentru oricine, si nu oricum.
Cred ca trebuie sa fii o anumita persoana, sa ai o anumita personalitate, ca sa o traiesti.
Cred ca e pe nivele, trebuie sa oferi ceva din tine pentru a trece la urmatorul nivel. Iar cand vei avea curajul sa te dezbraci, atunci vei stii ce e.
Probabil ca te simti ca in varful unui munte. Iti infingi bocancii adanc in stanca, sperand sa mearga totul bine, dar fara sa te gandesti totusi la fiecare pas. Iar cand ajungi, acolo in varf, o sa vezi lumea de sus.
Nu, nu aroganta, ci un fel de intelepciune atotstiutoare, care nu simte nevoia sa impartaseasca cunostintele. Dar desi vezi lumea de sus, tot o sa fie niste nori, care o sa te impiedice sa vezi de unde ai inceput escaladarea.
Si ce e si mai rau, e faptul ca e un varf, incepi pe teren sigur, lat, jos, dar sfarsesti la inaltime, pe o portiune ingusta si abrupta. Incercam sa ne tinem echilibrul cu ajutorul celuilalt, dar e mai greu deca pare, caci balanta tot cade dintr-o parte in alta, pana ne dezechilibreaza si cadem…
Daca avem noroc, supravietuim.
Dar daca am cucerit Everestul, ca mai apoi sa-l abandonam fara o dovada, cred ca vom muri.
Picajul in jos te nauceste. Trebuie sa revii printre muritori si sa redevii unul din ei.
Te intrebi ce s-a intamplat cu celalalt? Cel mai probabil raspuns: Nu vom stii niciodata.
Poate zace mort, printr-o rapa. Poate a devenit o mata afurisita, care printr-un noroc chior a cazut in picioare. Sau poate se zbate intre viata si moarte, iar una din ele va castiga candva, peste ani si ani, cand razboiul se va mai raci. Cel putin spera, cred eu. Caci atatea lupte te distrug, atat de mult… incat nu cred ca iti mai pasa cum se termina, ci cand se termina, odata!.
E o posibilitate sa uiti. Dar e cam nula. Presupune renuntarea la umanitate. Dar mai bine te feresti, mai bine te redresezi, mai bine revii in lumea tuturor. Caci renuntarea presupune imaginatie, inseamna sa tii cu dintii de o amintire, de un gand, de o urma, de un sarut… care au fost, dar nu mai sunt.
Dar eu vorbesc ipotetic, asa ca ce conteaza? Eu vorbesc de speranta, de fantezii necunoscute implinite de o singura persoana, de… ei bine, de iubire.
Dar nu-i nimic. Nu are rost sa ne batem capul cu ea. Apare o data la 1000 de ani. E o legenda. E un gand care fulgera mintea tuturor, ramane in capul catorva si apartine unuia. E o enigma, caci nimeni nu a avut-o vreodata cu adevarat.
Si daca a avut-o, atunci nu mai exista. Si daca mai exista, cu siguranta ca nu sta undeva sa povesteasca despre ea. Caci cine ar vrea sa povesteasca despre ceva ce are si poate trai
Later Update:
P.S: In postul trecut vorbeam despre cat de mult ma enerveaza iubirea. Acum scriu despre ea. Toata chestia e la fel de confuza si pentru mine <_<.
Christmas kinda sucks <_<
Nu stiu cum e pentru voi, dar pentru mine, Craciunul este deprimant inca de cand am aflat ca Mos Craciun nu exista. Lucru care s-a intamplat acum ceva vreme, dar pe care am reusit sa-l ignor inca vreo 3 ani, intrucat mintea mea era prea hiperavtiva ca sa se gandeasca la ceva mai mult de un minut… Dulci zile fara ganduri, unde ati fugit?!
Desi ideea unui Mos Craciun a ajuns sa fie una ciudata, din vina filmelor/episoadelor mult prea sadice: adica in filme/seriale, ideea unui nene in varsta care se strecoara noaptea in casa ta nu e tocmai “light”… Lucru care cred ca sta in spatele copiilor plini de ura, din clasele primare. Sincer, imi e frica de copiii de la mine din liceu, mai ales cand se aliaza impotriva celor mai mari… Si pariez ca e vina TV-ului (who else?)
Asadar, cine imi spune cum iti poti mentine spiritul Craciunului? Ca eu una, il tot caut, il vreau inapoi. Dar el, fuge, Idiotul!!!
P.S: De fapt, sentimentul e unul trist, deprimant, amestecat cu irascibilitate si hipersensibilitate… Nu e placut, ma enerveaza. Iar eu la randul meu, enervez pe toata lumea 
Damn God!*
Am incercat sa sa scriu un post pe tema asta de multa vreme, dar nu pot nicicum sa scriu ceva exact fara sa-mi sara ţandăra…
Asadar, de ce mi se pare mie lumea din ce in ce mai religioasa… De ce?! Si de ce Dumnezeu? De ce doar crestin? De ce el?!
Inteleg ca e criza, ca problemele se tin lant pe plan financiar, psihic, familial etc… Dar de ce neaparat acel Dumnezeu crestin, care a creat intreaga lume, munti, copaci, rauri, lacuri, triunghiul bermudelor, creaturile, in mai putin de 7 zile? De ce e el cel mai important?
Nu am fost niciodata o persoana religioasa, desi bunicii mei sunt/erau, iar parintii mei sunt, unul chiar cu teologia ca facultate… Dar niciodata nu am putut sa cred in cineva care a creat lumea in 6 zile amarate (care trec cam repede mai nou) si care ne lasa liberi sa luam toate decizile, dar care totusi ne spune ce e bine si ce e rau. Ne spune in mod indirect ce si cum sa facem, dar noi luam totusi decizii gresite, iar el ne pedepseste atunci. Peste tot cande vorba de razbunare, el ne spune (prin niste carti antice si de demult) ca nu e bine sa-ti faci singur dreptate. Bine, pana acum de-acord, dar persoanele acelea care au fost omorate fara niciun motiv de ce au trebuit sa fie motivul disperarii/ nebuniei/ nervilor lui/ei? Razbunarea nu e buna, dar atunci cum ar trebui sa ne simtim cand un idiot ne injunghie prietenul de fata cu noi (de exemplu)? Noi nu avem voie sa ne razbunam, dar idiotul are voie sa mearga mai departe fara sa pateasca nimic. Nu mi se pare corect. Si acesta nu e singurul exemplu, dar incercam sa dau unul mai subiectiv, dintr-un anumit punct de vedere, si care sa nu se refere la milioane de oameni decedati…
Poate sunt eu mai batuta in cap, cine stie, doar geniu nu am ajuns sa fiu pana acum…
Si multa lume se cearta cu el, deoarece el ne cauzeaza durerea… Dar cu cat cresc mai mult, cu atat cred ca Dumnezeu este scuza pentru speranta puerila, indiferent de varsta, si pentru durerea din lumea ce ne inconjoara. Ne prefacem ca nu vedem asta, il slavim si-l preamarim, prefacandu-ne ca nu vedem… Da! Asta e el, o scuza ca noi sa nu ne simtim vinovati, caci el va lua vina asupra lui. Daca va uitati cu atentie la stirile generale care au legatura cu moarte, razboi, durere si terorism, toate se invart in jurul religiei, iar acestea sunt cele mai mari probleme ale sec XXI. Deci daca religia ne cauzeaza asa multa durere, de ce o lasam sa ne invadeze lumea in halul asta?
M-am saturat de aiurelile astea religioase, sincer. M-am saturat sa ma lovesc de religie in ora de desen sau stiinte, fara sa aiba vreo logica sau insemnatate. La naiba cu ea, doar “let it be” si cine moare bine, cine traieste bine. Oricum religia nu face vreo diferenta pozitiva in viata mea. Nciodata nu a facut si probabil niciodata nu o sa faca ceva care sa-mi schimbre “credinta”. E doar o alta chestie cu amploare in lumea asta, la fel ca sportul, sanatatea, amuzamentul, munca, literatura…
La urma urmei, cine l-a pus sa-si sacrifice fiul? Nu l-am rugat eu sa si-l catere pe o cruce si sa moara in dureri, ca mai apoi sa-mi scoata timp de 2000 de ani ochii cu sacrificiul lui.
Fara suparare pentru cei care cred, dar privind dintr-o perspectiva obiectiva si putin cinica, acesta e adevarul…
P.S: Sugestiva poza…
- Eve: Avortul e o crimă.
Dr. House: E adevărat. E o viaţă şi tu ar trebui să o iei.
Eve: Fiecare viaţă e sfântă.
Dr. House: Haide, vorbeşte cu mine. Nu-mi cita sloganuri de pe maşini.
Eve: E adevărat.
Dr. House: Nu înseamnă nimic.
Eve: Înseamnă că fiecare viaţă contează pentru Dumnezeu.
Dr. House: Nu pentru mine. Nu pentru tine. Şi judecând după numărul de dezastre naturale, nici pentru Dumnezeu.
- Dr. House: Dacă vorbeşti cu Dumnezeu, eşti credincios. Dacă Dumnezeu vorbeşte cu tine, esti nebun.
* Al naibii Dumnezeu
Adio!?… pentru moment
Unde eşti? Ştii, am o inimă, ştiu că ai luat-o cu tine, dar nu-ţi fă griji, voi veni după ea. Nu vreau cu niciun preţ să rămână la tine. Mi-ai luat viaţa, sufletul, acum şi inima? Impertinenţa ta mă cam răneşte, dar o să te ajung din urmă. O să te găsesc şi o să-ţi demonstrez că am dreptate, că iubirea există şi că iubeşti, poate nu pe mine, tu nu mă mai iubeşti, dar în mod ironic încă mai crezi în ea. Ceea ce e absurd, deci care e problema ta de fapt?! Bineînţeles, eu sunt cea lacrimogenă, doar îmi pasă, nu?
Venind vorba, ştii unde e inima mea, de fapt? E acolo undeva, s-a aruncat în mare şi-a început să înoate departe de tine şi de scepticismul tău enervant. E adevărat! Am martori. Nu, ei nu prea vorbesc defel, sunt nişte martori mai tăcuţi…
Nu mă crezi, atunci pleacă în larg şi o vei găsi pitită sub o piatră sau coral, stând departe de oamenii ca tine care vor doar să o distrugă. Adică nu înţeleg cine vă credeţi. Chiar, cine te crezi?… A, da, te crezi mai presus, lucru care spune multe despre tine, fie că vrei, fie că nu.
Spre fericirea mea, a plecat după speranţă, ea nu poate fi găsită decât dacă crezi cu adevărat în ea. Aşa că ştiu pe ce insulă să o caut, cheia cufărului e la mine, iar X-ul de pe harta ta este de fapt fals… Dar cândva tot ne vom regăsi, deja te văd, dar tu nu mă zăreşti căci încă nu ştii să te uiţi, dar când vei învăţa, vei veni alergând doar de dragul amintirilor din trecut… Dar până atunci, îţi trimit o vedere.
XO XO XO,
zOeY
Băi, captura mi-ai turele!: E Nasol Să Fii Adult!
Întotdeauna am crezut că e bine să fii adult. Credeam că vei depăşi fazele penibilităţilor, corpul tău va înceta să gândească singur şi să facă lucruri de neimaginat şi se va opri din a scoate sunete de-a dreptul terifiante. Dar mai presus de toate, am crezut că vei trece peste sentimentele acelea care vin buluc peste tine când întâlneşti pe cineva nou. Credeam că jigniriile găsite de un idiot nedezvoltat sau de o fostă prietenă geloasă pe păpuşica ta barbie vor dispărea.
Ei bine, la dracu! Nu! Singura diferenţă este aceea că înveţi din propriile cascadorii şi trânte “accidentale” să-ţi faci nişte prieteni mai buni, sarcasmul, bârfa (indiferent de gen) şi ceva forţă brută, mai simplu spus pentru cei care se cred elevaţi, statut social. DA! Asta e arma, statutul social. Nimic nu se schimbă, din grădiniţă până la bătrâneţe. Barbie şi Ken se transformă în forţă brută (literalmente), apoi în ironie şi judecată, iar într-un final (mai mult sau mai puţin) se transformă într-o casă şi în pământ.
Dar ceva tot e mai bine când eşti mic, ai mila celor mari de partea ta, după pubertate eşti exilat din cutia milei şi eşti agăţat din ce în ce mai sus pe cuierul vieţii. Da, da, ştiu. Cuier?! Da, cuier. E folosit pentru a agăţa lucruri de el, cam aşa cum suntem noi… Şi cu cât ajungi mai sus, cu atât mai rău pentru tine. Deci baftă tuturor post-adolescenţilor care se zbat disperaţi prin lume.
Venind vorba, stiţi cum se spune: “să creşti e obligatoriu, să te maturizezi e opţional”. Nu ştiu ce să zic, adică e adevărat, problema e dacă te vei lăsa/te-ai lăsat maturizat de familie, prieteni sau anturaj sau dacă ţi-ai lua/luat părerea în spinare şi le-ai lăsat baltă toate aşteptările. Eu sunt indecisă, nu pot fi nesimţită în totalitate, dar întotdeauna m-am oprit din a dezamăgi pe cineva, lucru care mă calcă pe mine pe nervi, darămite pe cei din jurul meu. Momentan învăţ să fiu nepăsătoare, şi e al naibii de greu, căci trebuie să-ţi înfrunţi fiecare nenorocit de impuls…
Una din devizele mele, mai mult sau mai putin :
“-Rules To avoid criticism
do nothing
say nothing
be nothing”
P.S: Are careva vreo idee despre cum să-ţi pese mai puţin?
Punţi alăturate… I
Se învârt, dansează,
Nişte piruete jonglează,
Cu luminiţe mici,
Toate venind, de departe de aici.
Mai stau să tresară,
Lumina lunii le înconjoară,
Dar el vine pe furiş
Şi se ascunde în luminiş.
El cam tot acaparează,
Lumina o cam micşorează,
Dansurile încetează,
Iar întunericul o demonstrează.
Demonstrează că a venit,
Că a venit să ia sfârşitul,
Dar umbrele ce tot jonglează
O scot la capăt, luminează.
Luminează printre ramuri
Gândurile cu aventuri,
Apoi pe toate le sugrumă
Şi spre moarte le îndrumă.
Căci el nu se mai ascunde,
Ucide totul în secunde,
Nu mai lasă vieţi deşarte,
Care să se creadă aparte.
Doar o umbra nula.
Durerea mea
Imi striga non- stop,
Dar sincer va spun
Sa o astampar, Nu Pot!
Totul ma inconjoara,
Ma acapareaza, ma omoara.
Se intind si desprind,
Si fug la goana gafaind.
Si se intorc cu noroc
Si ma inghit pe loc
Si ma sorb dintr-o privire,
Cu o umbra pala de mahnire.
Iar eu ma avant in abis
Si-l gasesc ca pe un vis,
Cu-o greseala colosala
Il traiesc, frivola find.
Dar ma trezesc apoi buimaca,
Insangerata, indurerata…
Si ma ridic iar in picioare
Ca sa plec din nou la vale.
Acolo voi gasi un loc,
Un loc cu un dragut de foc,
Ce ma va incalzi pe loc,
Ca mai apoi sa faca “poc”.
Nu stiu cum de s-a intamplat,
Stiu doar ca mi-a pasat,
Ca el s-a dus si s-a ascuns
Si la mine n-a ajuns.
Dar il monopolizez,
Fara sa stiu ca-l cam ranesc…
Dar el tace si ma-ndura,
Caci “sunt doar o umbra nula.”
O Pamanteanca Abatuta. Partea a III-a
Iar de aici, viata ei a tot strabatut bariera normalului cam de trei ori pe saptamana. La ce ma refer? Simplu. Aceasta a fost prima ei experienta meta… a inceput sa vada licurici pe la geamul ei, ceea ce e imposibil, asa ca s-a gandit ca nu erau chiar licurici, apoi a inceput sa vada fragmente nedefinite de culoare care sopteau. A continuat asa pana la intalnirea semi-zanei in aceea cafenea…
Fiind furtuna, era peste tot plin, dar gasise unul liber in capatul holului. Acolo era o masuta micuta de lemn, avea niste ornamente frumos pictate manual cu diferite culori. Credea ca e o crima sa se strice o asemenea masuta punand tot felul de bauturi calde sau reci pe ea, mai ales ca nu se gandea nimeni la asta. Neavand semnal la telefon si neramanand cu suficienti bani pentru a lua un taxi, se hotara sa ramana aici o vreme si sa-si citeasca cartea (shakespeare- poezii). Ar fi vrut ceva mai dinamic, ca hamlet sau visul unei nopti de vara, dar din pacate s-a ales cu poeziile lui. Trecuse ceva timp, pana cand o pereche de picioare ude leoarca intrara in separeul ei alaturi de baiatul visurilor ei. Arata de parca facuse un dus imbracat, dar si cu apa picurand din parul lui, arata tare dulce cu gropitele acelea. De aici, povestea isi urmeaza cursul normal, facand conversatie in locul acela inghesuit si parfumat, amandoi simtindu-se ca intr-un cort indian din cauza acoperisului tuguiat de deasupra lor, care la randul lui avea niste copi ale picturilor lupestre din pesterile stramosilor nostri decedati. Chestia ciudata fiind faptul ca nu intelegeau legaturile dintre indieni si oameni pesterilor. Find singuri, teoretic, au inceput sa vorbeasca, au aflat ca aveau o gramada de lucruri in comun, el ii arunca numai zambete, iar ea radia imprastind toata ploaia, care apropo, se si oprise… iesisera de acolo, platind cele doua latte-uri.
Venind vorba, aveau gusturi selecte despre cafea, din moment ce vorbim despre o ceainarie.
Pana la urma au plecat grabiti, uitand sa faca schimb de numere de telefon.
“Of, nu e corect, de ce eu?” Isi spunea intruna fiind cu capsa pusa fiindca nu era la fel de frumoasa ca fetele din revista aceea de adolescenti proaspat cumparata. Credea ca daca ar fi aratat ca tipa de pe coperta ar fi avut o sansa cu el… iar el, in celalalt capat de oras: “cat de ametit am putut sa fiu, tipa aceea era super, nu am reusit in viata mea sa ma simt atat de bine cu o fata, iar papagalul acela de prieten al meu le-a spus tuturor ca am facut-o intr-o ceainarie cu o urata. Dumnezeule, de unde naiba a reusit sa scorneasca asa ceva?” Cu gandurile imprastiate dupa o zi, care ar fi foarte bine si politicos descrisa printr-un “fiasco total” au ajuns in statia aceea nenorocita de autobuz. “Parca suntem in Londra, ce dracu e cu ploaia asta?” Isi spune pamanteanca… “nu din nou, am promis ca nu mai injur, nu e prea feminin.” Curand dupa conflictul interior al pamantencei, un troleu pe jumatate dezmembrat opreste intr-un final in statia aceea intr-adevar nenorocita…
- Biletele la control va rog, spune un barbos uracios catre ea.
- Da, sigur, o clipa, am abonament. Era atat de fericita ca-si facuse abonamentul in ziua aceea, cu o zi in urma primise o amenda sanatoasa, reusind cu greu sa scape fara proces verbal dupa ce mimase ca lesina ca sa scape de ei. Proasta idee. S-a ales cu o perfuzie nedorita la urgente si cu un controlor mare si furios care o astepta… cauta ce cauta, geanta ei zornaind vesela cu o punga de maruntis inutil in ea, in timp ce portofelul care ar fi trebuit sa fie acolo era de negasit.
- Domnisoara, aveti sau nu bilet?
- Da, am abonament, azi mi l-am facut. Trebuie sa fie aici, pe undeva… “sper”.
- Foarte bine, nu aveti, atunci dati-mi va rog taxa de 20 de lei si se rezolva.
- Pai se pare ca nu-mi gasesc portofelul, mai stati o secunda.
Tragea de timp disperata cotrobaind din ce in ce mai adanc prin geanta aceea uriasa, care luase, in imaginatia ei, forma unei gauri negre care-i fura lucrurile impreuna cu soarele acela frumos, care-si avea de fapt locul, sus, pe un fond deschis (la culoare) si senin.
Privind dintr-un punct obiectiv, as spune ca draga noastra pamanteanca este ori tare zapacita ori in momente lungi in care “pleaca cu sorcova”. Dar banuiesc ca acesta e farmecul ei, care da roade in multe minti, caci in clipa aceea troleul opreste la o alta statie, de unde urca acelasi tanar cu plete imbibate in apa.
“Controlorilor, feriti-va, azi am legitimatia cu mine. Nesuferitilor, azi nu-mi dati amenda”, jubileaza el in gand, bucurandu-se ca nu e el cel incoltit acolo in spate… “Dar stai! E ea, nu-mi vine sa cred, trebuie sa o scot de acolo, nu arata prea fericita”
- Nu va suparati, dar ea e cu mine, spune el cu un zambet trufas pentru faptul ca are o legitimatie pe care pot merge doua persoane.
- Cum asa? A-ti intrat in troleu la statii diferite.
- Da, stiu, dar trebuia sa ne intalnim.
Vazand ca nu mai au ce face si avand niste cetateni curiosi care nu intelegeau de ce atata tam-tam pe tema aceasta, au scapat.
- Vai, iti multumesc, credeam ca o sa mor acolo, nu mai aveam niciun ban si vroiau sa ma duca la sectie si sa-mi faca proces verbal.
- Cum de nu aveai bani?
- Mi-am pierdut portofelul, cu tot cu proaspatul si platitul meu abonament. Spuse ea cu o voce amarata.
Putin mai tarziu ei inca mai discutau, parca se cunosc de o vesnicie, fac schimb de numere de telefon si isi iau la revedere in fata scarii pamantencei, dar nu oricum, ci cu un sarut in coltul gurii. Ea se inroseste, iar el zambeste. In clipele acestea inima vroia cu tot dinadinsul sa fuga spre bratele lui. Iar el, ei bine, el statea acolo, in toata splendoarea lui cu ochii atintiti spre fata ei timida dorindu-si sa o ia in brate. Dar nu putea. Si ea avea acelasi sentiment confuz. Dupa ce s-au despartit, gandurile lor si-au luat cursul logic si au realizat ca intre ei, in mod ciudat, e ceva mai mult decat o simpla prietenie. Nu credeau ca sunt doar indragostiti, amandoi au mai avut de-a face cu iubirea aceasta frivola, asa ca au ajuns la o concluzie unanima, ca vor fi prieteni. Dar nu doar prieteni, nu persoane care se cunosc si care se saluta cand se vad pe strada. Ceva special, mai presus de prietenie, dar mai prejos de iubire. Credeau ca e mai bine asa, altfel ar putea pierde totul, iar ei se simteau atat de bine in preajma celuilalt incat ar fi fost o tragedie, mai ales pentru micuta noastra pamanteanca, care e deja cu moralul la pamant…
Visul acela al ei fusese ciudat, fusese intr-un mod inexplicabil aproape real, iar ea atunci tanjea dupa el. Era o cearta nesemnificativa, dar totusi importanta. Noroc cu semi-zana noastra care a avut in secret grija de ea in noaptea aceea atat de nuantata de monocromaticile de negru si alb. Dar de atunci supararile ei au revenit, poate la fel de dureroase pe scara durerii, dar cine poate stii asta, daca nu chiar ea…
Dar intr-o zi, ceva s-a intamplat, pamanteanca plangea. Era noapte, iar ea era singura in parcul acela mare pe o banca ratacita printre copaci. Si totusi, el era acolo, printr-o minune, el era acolo pentru ea, pentru prima oara in astfel de momente, cineva era acolo numai pentru ea. Era suparata, foarte suparata, tocmai a murit una din cele mai importane persoane din viata ei, persoana care a stiut sa o sprijine, in felul ei ce-i drept, cand era pierduta. Cum s-au intalnit aici in parc? Un mister… pur si simplu a fost aici pentru ea. Iar ea, cu inima franta incepu sa planga, incercase in zadar sa-i explice ceva printre sughituri, nu era o plangacioasa, dar nu se putea abtine. Dupa un timp inceta, si epuizata adormi in bratele lui…
- Neata strain-o, cum te simti?
- Cred ca bine, dar unde sunt? Ce s-a intamplat? Spune pamanteanca noastra buimaca, dar care-si repeta intruna “nu-mi amintesc ce am tot vorbit ieri, stiu ca am spus numai prostii”
- Nu-ti amintesti? Ai lesinat, te-am adus la mine, m-am gandit ca ar fi fost mai bine sa te aduc aici decat pe jumatate lesinata la tine acasa.
- Poftim?
- Stai linistita, te-am scos, am vorbit cu o prietena de-a ta. De fapt lui ii placuse faptul ca a avut-o alaturi, oricum mintea ii umbla numai dupa ea.
- Bine atunci, cred ca e in regula, desi banuiesc ca am fost o pacoste.
- Mai bine lasam asta pe mai tarziu, ar fi bine sa mananci ceva.
“Nu e bine, n-a negat…” isi repeta disperata pamanteanca.
O Pamanteanca Abatuta. Partea a II-a
Conversatia aceasta strapunge cumva barierele confuze ale pamantencei. Ea se reridica usor la viata. Acum il poate vedea clar pe taximetrist, sau atat cat se poate vedea, din moment ce e si el semi-transparent. Nu intelege ce naiba se petrece. De cand s-a asezat la cafeneaua aceea amarata s-a intors lumea cu susul in jos… “Poate a fost cafeaua otravita, si nu am murit pentru ca nu am baut din ea prea mult, deci acum sunt doar drogata… Dar stai, cum doar drogata, de ce pare totul atat de real. Chiar daca astea ar fi halucinatii nu ar trebui sa le simt asa. Dar eu nu am avut niciodata halucinatii, de unde sa stiu cum ar trebui sa fiu? Hai sa fiu eu, treaza deocamdata, ma pot scufunda mai tarziu dupa el.”
- Unde mergem?
- S-a trezit frumoasa din padurea adormita, intr-un final… cum te simti?
- Ce frumoasa? Ce padure?… Stii ceva, nu-mi spune asta acum. Unde mergem?
- Pai la tine acasa, ai spus ca stai pe salcile ametite.
- O doamne, nu eu stau acolo, desi strada aceasta suna mai ciudat ca niciodata in clipa de fata. Cine inventeaza numele astea? Se gandeste ea oripilata, tot e bine, macar atentia ei nu se indreapta spre el…
Si acum, ca o paranteza, lumea momentana din clipa de fata nu e chiar reala, sau cel putin numele strazilor nu sunt reale… de fapt, nici macar eu nu stiu ce e real si ireal pe aici. Fiti cu ochii in patru la semne. Poate vom afla…
- Asta spuneam si eu… bombane taximetristul afirmativ.
- Dar unde mergem atunci?
- Zi unde stai.
- Nu ma pot intoarce azi la mine acasa, daca puteam nu ma mai opream in toiul noptii pe ce stiu eu ce strada ratacita. Lasa-ma sa cobor, ma duc sa ma plimb.
- Sa te plimbi? Acum? Nici gand, mergem la mine, eu stau pe salcile, chiar vis-a-vis de strada aceea.
- Minunat… dar chiar nu trebuie, ma descurc
- Nu te las sa umbli de nebuna pe la orele acestea, sunt numai nebuni pe strada.
Probabil ca eu sunt cea nebuna ca sunt aici, cu ei, in situatia asta… hmm, strazile ar fi sigure, dar fie… nu am chef sa umblu de bezmetica in toiul noptii.
- Avand in vedere circumstantele, banuiesc ca nu am de ales. Foarte bine atunci…
- Deci am stabilit.
Dupa alte cateva minute de liniste taximetristul incepe sa ne povesteasca despre el si cum a murit. Se parea ca se innecase pe mare, era intr-o misiune “secreta” cand s-au scufundat in mod tragic. Nimeni nu stie cum s-a intamplat, dar el avea o idee absolut “geniala” despre o manevra complotista la adresa guvernului…
- Dar pe mine nu ma prea deranjeaza, e chiar placut sa fi fantoma, am slujba aceasta usoara de taximetrist. Acum imi pot veeda copii mai des ca inainte. Am 5 copii, vreti sa-i vedeti?
Dupa numeroase proteste politicoase am reusit sa-l convingem sa nu ne duca chiar acum sa-i vedem, dar in schimb s-a multumit sa ne indoape cu fotografiile unor copii dolofani si blonzi. Era evident ca semanau cu tatal, avand in vedere ca nu aveau aceeasi mame. Cu exceptia gemenilor.
“Cred ca am un deja-vu din cartea lui Will Self. Ceva de genul acesta a patit si tipa aceea cinica care tocmai murise. Numai ca ea avea macar un ghid mortuar care arata a om nu a semi-zana. Desi taximetristul pare cam la fel… dar stai, eu nu sunt moarta, nu-i asa? Adica pana acum nu am mai pus problema in felul acesta, dar ar fi singura idee logica… sau ar fi singura ilogica?”
- Am ajuns.
- Da, multumim de drum. La revedere! Spuse cu un glas aproape entuziasmat de gandul de a scapa de taximetristul acela prea vorbaret…
Taximetristul, desi nu l-am prezentat prea detaliat, este, sau mai degraba a fost, o persoana importanta intr-unul din razboaiele mondiale. Numele lui e Philippe P. A trait cam 95 de ani, acum se tine destul de bine la cei aproape 60 de ani fantomatici. Copii lui par blonzi, deci presupunem ca a fost si el. Cam atatea am aflat din legitimatia de taximetrist teritorial. Dar va spun un secret, era vestit pentru egocentrismul lui si pentru functia lui de sef al statului in Franta. Iar complotul care l-a ucis se refera la sentinta lui de condamnare. Desi era caracterizat ca o persoana traditionala, trebuie sa va spun ca asta era atunci, in timpul anilor lui pamanteni…
Ca o alta paranteza tarzie, eu sunt povestitorul intarziat care a uitat sa se prezinte, voi veni cu niste notite cand mi se nazare.
Traverseaza strada spre blocul ei, e unul destul de vechi cu patru etaje si trei camere pe partea dreapta in timp ce partea stanga are patru camere. “Cel putin nu vom fi inghesuite, ma gandeam ca sta intr-o garsoniera.”
- Tada, aceasta e apartamentul meu. Din fericire, tatal meu e bogat, e un arhitect renumit, asa ca ma intretine, ca dovada a iubirii lui pentru mama. A spus toate aceastea intr-o maniera ciudata, dar a ignorat-o. Pamanteanca nu vrea sa stie mai multe decat stie deja…
Semi- zana noastra se referea la parintii ei, care desi au trait o poveste de dragoste acum cateva secole, ei inca mai traiesc, iar povestea lor de iubire s-a incheiat. Se pare ca s-au saturat unul de celalalt dupa numai 3 secole. Astfel ca acum sunt divortati si au grija de mica lor semi-zana, dar complet buna cat timp ea isi cauta de lucru printre opresorii societatii.
- Acesta e camera ta, poti sa faci si dus, baia e inainte si la dreapta.
Face un dus si se culca, nu mai vorbeste cu zana si nu se mai gandeste la fantomaticul taximetrist, nu se mai gandeste nici la el sau la ce a spus, isi va lua gandul de la tot si se va trezi cel tarziu maine…
L-a vazut acum cativa ani pentru prima oara. Era genul de baiat foarte de treaba care asculta mult rock. Avea niste plete lungi si brunete si un zambet dulce. Daca-l vezi ti se pare dragut si ti-ai dori sa se uite la tine, cel putin asta vroia pamanteanca la inceput. Adica sa-l cunoasca. Nu stia cum il cheama, cine e, de unde e si ce naiba e cu el! Stia doar cum arata si stia ca instinctele lui privind firea lui nu o vor insela. Era o zi de toamna. Incepuse optimista, afisand un soare mare care imprastia o lumina calduta, asa ca plecase bine-dispusa de acasa. Se plimbase prin oras in cautarea cadoului perfect pentru o prietena. Dar nu a fost sa fie, pana spre lasarea serii a inceput o furtuna. Ploua cu galeata, iar tunetele erau acompaniate de cele mai spectaculoase fulgere, dar toate provocau dezastru in calea lor. Nu putea pur si simplu sa plece de nebuna prin ploaie acasa, asa ca s-a adapostit in primul loc gasit, si anume intr-o ceainarie ciudata, care era intr-un subsol dubios fiind plin de separeuri.
Tot Eu!
Nu-mi vine să cred că-mi trăiesc iadul în mijlocul raiului. Că în locul în care ard în flăcări, unde-mi spun cele mai ascunse gânduri, unde cinismul a sărit liber din fiecare colţisor şi în fiecare persoană întâlnită şi urâtă de mine vreodată, sunt eu. Da, acolo eram, în locul de care mă temeam cel mai mult, şi totuşi, acum, când mă uitam cu durere la sentimentele mele, transformate în culori reci sau calde, nu puteam să nu zâmbesc de propriul meu coşmar, care într-un mod bizar mă făcea fericită… Eu mă transformam în ceva degradant pentru orgoliul meu, în ceva monocromatic, care îmi sfărâma curcubeul, silindu-l sa devină alb, ca cerul, şi negru, ca pământul, numai aşa îmi mai puteam defini universul… Dar acceptam cu inima îndoită, căci ramaneam tot eu…
Macar de Ne-am Cunoaste
De fapt te cunosc, te văd oriunde mă uit. Dacă stau să privesc fix ceva, îmi pot imagina părul tău rebel şi brunet în timp ce privirea ta mă reperă vag prin mulţime. Eu le văd negrul lor pierdut. Poate chiar s-a întâmplat să treci pe lângă mine, să fii real şi nu doar o amintire, dar poate închideam ochii pentru câteva momente atunci când erai în preajma mea. Poate îmi era frică că nu erai la fel ca în capul meu. Eu te vreau mereu aşa, într-un singur fel. Dar e greşit, pentru că în mintea mea tu eşti cum vreau eu, dar în realitate eşti doar o poză ştearsă alb negru… vreau să te văd ca pe o utopie a perfecţiunii într-o oglindă oarecare, dar doar o secundă, pentru că ştiu că vei rămâne doar aşa. O reflexie împietrită într-o poză…
Adică ce rost ar avea să-mi sfâşii singură inima când te voi vedea altfel? E o laşitate, ştiu, subconştientul îmi repetă asta de parcă am săvârşit o crimă. Nesuferitul, nu mă lasă, vrea să-mi depăşesc frica aceasta insipidă, după cum o numeşte el. Mă mai lupt puţin cu alter-egoul meu malefic, încercând din răsputeri să deschid ochii spre prezent. Măcar am câştigat o amărâtă de bătălie, căci războiul nu am şanse. M-am oprit fără să vreau în loc, strada aceasta îngustă duce doar înainte, spre bulevard, iar pe aici îşi face veacul un căţeluş cam jigărit, care se uită cu ochii mari la mine, şi mă întreb de ce? Parcă şi el ar vrea să-mi reproşeze ceva, dar nu-l ascult, plec, căci mi-am pierdut războiul, l-am văzut mergând înainte, iar între timp, oglinda s-a spart, cu o rabufnire ciudata, un tipat ascutit, ciobul s-a stins…
Cerculete Inlantuite…
Si uite acolo in departare, el se pierde fara sa vrea in zare, se duce si nu se mai intoarce, isi ia zboru sus in nori, incearca sa-si gaseasca steaua cea de mult apusa, dar cu umbra in intuneric el se ascunde dupa raze si nu mai vrea nicicum sa iasa din ale cerului brate, vrea din nou la inceputuri, cand totul era liber, fara cuvinte, fara alte gesturi tematoare ce ascund a vietii de acolo grandoare, dar chiar daca-si doreste totul nu mai intinereste, ramane asa tot in schimbare, fie ca vrea fie ca moare. Nimeni nu se uita, dar el incet incet cam cade… Aripile se desprind si pleaca in alte departari lasandu-l pe el intr-o mare involburata. Marea suparata il arunca peste tot si-l ineaca in suspinele lui dupa trecutul ce nu va mai fi, dar iata ca apare in cruda realitate un alt inger cum fu el demult si-l salveaza, si-l duce intr-un alt loc pe cale sa apuna cu suspinele unei alte fete inecate intre suspine…
Si asa totul continua intr-un nesfarsit cerc ce incepe frumos si se termina dezastruos, pana ce incercuiti se pierd in umbrele apuse si totul se repeta monoton ca intr-un cosmar distrugator… Lanturile se tot prind, iar ei sunt mereu salvati.
Drumul meu, Într-o zi cu Soare
E o zi frumoasă, soarele a ocolit vitejeşte nori şi acum străluceşte peste oraşul acesta prăfuit peste care nu mai vrea nimeni ploaie. Lumea e încântată de vremea aceasta caniculară, chiar dacă te sleieşte de toate puterile, nu poţi să nu-i admiri frumuseţea. Mingea acea galbenă plină de lumină se joacă cu endorfinele noastre, astfel că nimeni nu îndrăzneşte să se gândească macar la ploaie. Poate de acea nu mai vine, a vazut că nu e dorită, a plecat într-un loc mai bun pentru următoarea perioadă, să-şi vadă şi ea nişte priviri amorezate îndreptate spre cer cu o rugăminte fierbinte în ochi, o rugăminte care cere ploaie…
Mă îndrept agale spre centrul dragului meu oraş, unde se află clădirea. Mai degrabă complexul, sau mai simplu spus, locul unde trebuie să ajung. Lumea fericită de pe stradă te molipseşte efectiv, nu-ţi vine să crezi câtă lumină se strecoară în zâmbetele lor. Mai ales anumite zâmbete, nu ai cum să nu vezi cel puţin o faţă familiară pe drumul acela atât de populat, eu le văd zilnic. Când nu le văd, o stare ciudată de anxietate nepoftită se strecoară în gândurile mele. Da, îmi e dor de anumite zâmbete, dar văd că ele nu se prea sinchisesc să iasă odată cu soarele acesta de peste norii mei. Dar merg mai departe, chiar dacă mi-aş dori ca luminiţa aceea roşie să rămână mai mult, să pot cugeta şi vedea fără să am ţintă, dar am, aşa că merg mai departe, să întâlnesc şi privirile celorlalţi necunoscuţi…
P.S: incerc sa scriu cu diacritice, dar dupa cum observati nu chiar peste tot (gome ^_^)
I’m dizzy
Astazi sunt plina de “gratie”. Ma rotesc in jurul propriei cozi ca mai apoi sa ma impiedic. Scap tot ce prind si rastorn totul. Cam asa a fost dimineata mea, dupa o vreme am revenit la normal cu un calm indestructibil inaintea mea. M-am simtit ciudat, parca nu eram eu. de fapt, si acum simt aceea prezenta necunoscuta si ciudata in mine. Acum cateva zile, ceva a murit in mine, nu interpretati gresit, ma refer la o alta bucatica din speranta pentru lumea mea care s-a stins ca o steluta si apoi a cazut ca o pleiada, pentru o scurta bucata de timp. Cerul meu a mai scapat de o stea. Carul cu dorinte a mai pierdut un piciorus, iar luna a mai descoperit un crater in ea, saracuta. E atat de fragila, si totusi, continua sa atraga fiecare meteorit din imediata ei apropiere, iar acestia, badarani cum sunt, o ranesc. Indiferent daca devine intimidata de acel meteorit mare ea ramane ferma pe pozitie. Existenta aceasta…
Intr-un Final E Un Oftat
Noaptea ma trezeste,
Incet ea ma imbieste,
Spre a sufletului groaza,
In a ei mare oaza.
Dar ma ridic incetisor,
‘colo e un norisor,
Se apleaca incet
Sa ma duca in desert.
Dar vine inapoi
Cu povestea din noi,
Si ma atrage cu drag
Spre al mortii prag.
Suspin cu speranta
La a lumii viata,
Dar ma duc in tacere
Cu eternitatea cadere.
Tara
Tara, e o fata, e complicata, e imbufnata in clipa de fata, dar totusi se gandeste. Trebuie sa scrie o compunere, e tare ingandurata, afurisita aceea de imaginatie si-a luat talpasita ora trecuta, si-a golit camera si a fugit ca un adolescent suparat pe viata. Bineinteles ca o cauta, dar greu o mai gaseste, acum i-a dat de urma si dupa cateva minute zbuciumate de lacrimi interioare, o prinde si o aduce inapoi in camera ei. Apoi plictisita de lupta ei cu adevarat bizara se trezeste. Acum se uita pe geam, cauta elemente calmante pentru imaginatia ei inca suparata pe posesoarea ei. Dar el intra in clasa, e baiatul dupa care ii fuge ochii de mai bine de cateva saptamani. Isi scapa creionul din mana, in timp ce el pare sa nu observe, ea se cufunda intr-o stare dubioasa de levitatie interioara, pana si imaginatia s-a speriat cand a vazut ce simte, i-a dat un imbold puternic, dar ea a ramas acolo “hai, scrie odata, te ajut si eu fara sa ma rogi si nu-ti pasa” spuse cu naduf imaginatia care se simtea insultata, avea o fire cat se poate de monopolizanta pentru o simpla parte din intregul unui om. Niste ochii mari si goi se arunca in fata ochisorilor sticlosi care-l priveau inainte pe el, ea nu mai aude si nu mai prea simte, din pacate, chiar daca a primit o palma zdravana peste cap din partea colegei de banca. Acum s-a trezit si isi reia ideea, ramanad cu capul in nori, pe o alta planeta. Planeta ei cea mare, unde exista tot ce vrei, mai putin alti oameni. E oarecum placut pe aceasta planeta. Favorita ei este cea albastra, nu ma refer la Pamant ci la cealalta, cealalta planeta a ei. Acolo exista tot ce vrei, inclusiv altii oameni. Acolo e o alta viata a Tarei, si-a pus toate dorintele, visele si visurile in inima acelei Terre.
cine ce a spus