Dream nights…
Mai stiti cand ma plangeam ca nu am aflat finalul povestii? Adica aici.
Ei bine, sesiunea de nopti nedormite fara motiv a inceput un alt sezon in acest an si am gasit frecventa :X, 89,40.
De data asta am dat peste povestea a trei surori, Sophy si inca doua, venite de undeva de la tara, ca sa munceasca ca servitoare la o batranica dura si inteleapta.
In prima noapte am ascultat povestea unei surori, K…, care era indragostita de cineva care a uitat sa-i scrie. Asa ca era constant suparata si nimeni nu stia de ce…
Apoi, in a doua noapte, a fost povestea lui Sophie, surioara cu voce de aur, care a fost luata in vizor de batranica si pusa sa cante la petrecerea ei. Dupa ce a fost remarcata de directorul unui teatru, batranica cea dura a incurajat-o sa accepte, caci ea nu va mai fi prea mult pe aici ca sa le ocroteasca, asa ca e bine sa profite de talentul ei pentru bani… Iar in a treia noapte i-am descoperit febletea, un anume Ludvic, despre care nu am apucat sa aflu multe, caci nu am mai avut somn decat dupa finalul programului.
Daca mai aflu ceva, va anunt 
.
Viaţa unei muşte…
Era o zi ca oricare alta, cu o mica mare diferenta. Era vacanta! Raiul adolescentilor care nu mai pot indura inca o secunda din cele … secunde dintr-o zi cu sapte ore obositoare si stresante. “Chiar, oare cate secunde au orele de scoala?… Au douazecisicinci de mii doua sute de secunde dintr-o zi cu treizeci si sase de mii de secunde, exceptand somnul in care nu fac mare lucru pentru societate, deci la naiba, nu-i corect. De ce sa ma strofoc o buna bucata din viata mea invatand, oricum daca ajung la batranete voi uita totul si voi fi senila… Viata nu-i corecta.“
“Numai gandul la urmatoarea saptamana imi da o senzatie de frica necontrolata. Poate pot chiuli, parca am febra”, spun eu ridicandu-mi mana la frunte sa verific. “Sau poate nu, am mainile gheata, tocmai m-am jucat cu zapada din balcon. Cat de trist sa cresti, nici sa ma mai joc singura cu zapada undeva afara nu mai e normal. Conform statisticilor, unul din cinci parinti si-ar duce adolescentul la psiholog daca l-ar vedea jucandu-se singur cu jucarii. Pe vremea lui Pazvante Chioru’ nu erau spitale, nu erau clinici inutile in care iti dai casa pentru un consult sau doua pastile colorate cu vitamine pentru diferite parti ale corpului (acum zau, e hotie la drumu’ mare, adica oricum veti muri, stiu, e trist, nu sunt eu sadica, e doar realitatea asta doboratoare, care cade peste noi ca o bucata mare de adevar spatial), nu era mai nimic pentru saptezeci la suta din populatie si totusi traiau afurisitii de oameni pan’ la nouazeci.”
Intre timp, se auzea un bazait enervant de undeva de langa fereastra, lucru care insemna o tortura chinezeasca pentru mine, care vroiam liniste completa si acordurile unui solist pe fundal… Camera mea era albastra si patrata, cu duzini intregi de postere aiurite, cu cantaretii care aratau bine doar pe pata aceea veche de cerneala. Cu un fotoliu confortabil, mare si vechi. Avea cel putin doua deceni la activ, avea o istorie indelungata in arcurile lui ruginite dupa sute de sarituri de pe dulap. Avea o patura galbena cu pete pe el. Era oribil din orice unghi te-ai fi uitat. Dar era atat de confortabil… Mai am un birou, gramezi de “mutunaci” colorati si prostioare reprezentative existentei mele in propria mea camera. Era calda, tot timpul calda. Era ca un barlog. Da, barlogul meu drag, luminat cu istoria orelor nedormite, cu toate cuvintele dragii mie, cu toate cartile mele, cu o parte spirituala din mine, dar inchisa intre patru pereti.
Se spune ca daca ai sentimente puternice in timp ce esti intr-un loc familiar si inchis, toate sentimentele se vor scurge din tine si vor intra in pereti. Peretii sunt sacri. Peretii sunt siguranta si teroarea oamenilor. Te pot proteja, te pot ucide. De aceea inchisorilor li se fac atat de multe slujbe. Cele mai negative sentimente sunt stranse intr-un spatiu restrans, cand ele sunt de o intensitate aproape fantastica. Groaza detinutilor care nu vor mai iesi niciodata, nebunia celor care vor fi executati, setea de razbunare care pune stapanire pe majoritatea celor inchisi. Sunt simtiri grave care se intensifica, care lasa peretii imbacsiti cu teroare, care se deslantuie inevitabil asupra urmatorilor delicventi… Dar destul despre inchisori, haideti sa vorbim despre noul meu animalut de casa. Care e de fapt insecta, dar noua mea insecta de casa nu suna bine, mai ales ca e o musca. O musca idioata care-si da cu capul de toti peretii, literalmente. Vrea cu toata pasiunea si forta de care dispune sa sparga relativ noul meu geam termopan. Lucru imposibil. Si sa fim seriosi, e mult prea mica pentru o astfel de munca, nici eu nu pot sa-l clintesc cand imi poticnesc fruntea plictisita de sticla rece…
Iar ea incearca sa iasa, fara sa gandeasca ca daca s-ar aseza, daca si-ar lasa capul intr-o singura pozitie care ar putea permite vizualizarea, ea ar vedea usa deschisa si balconul larg deschis care se avanta in spatele ei, momentan, in toata splendoarea lui de usa deschisa. Ma intreb, cat de des suntem noi muste? Poate uneori cand luam decizii pripite si incepem sa ne izbim ca nebunii de geam, uitam sa ne uitam in jurul nostru ca sa vedem si cealalta nenorocita de usa, la fel de deschisa si poate chiar mai aproape.
Deci cat de des esti musca?
Eu am fost in ultima vreme o musca mult prea zapacita, m-am izbit de geam de atatea ori incat era sa-mi pierd viata. Ca sa nu mai spun ca nu am putut sa mai vad ceva in jurul meu pentru cateva ore. Si nici sa nu va povestesc de durerea de cap pe care inca o mai am. Dar trebuie sa avem grija, cati dintre noi ramanem fara aer, intr-un final? Si cati dintre noi se tin departe de panza paianjenului din umbra?
Inca nu stiu raspunsul, dar il caut.
Iar mustii i-am deschis geamul, ca sa fiu draguta de data asta. Poate candva, o alta musca, se va uita in jurul ei si ma va vedea pe mine izbindu-ma, iar ea ma va ajuta, imi va arata calea sau va gasi pe cineva care sa-mi deschida geamul… Dar nu ma pot baza pe asta, nu, nu pot. Desi e frumos sa te gandesti ca undeva e o musca care are grija mereu sa ai geamul deschis, nu poti sa fii mereu atat de chior si poate putin dobitoc…
Dar asta este alta poveste, eu raman la mine si muzica mea, la peretii mei albastrii si la izbitul de geam…
Nebunii fac nebunii… Aventuri cu busu!
Vă spuneam în postul trecut de întâmplările din ultima săptămână, dar pe scurt. Ei bine, începe să fie din ce în ce mai amuzant, aşa că m-am gândit să o iau pe larg:
Poate am avut o săptămână sucită, dar vă spun sincer că toţi nebunii, suferinzii de tulburare obsesivă- compulsivă sau ciudaţii, rromi m-au înconjurat. Şi credeţi-mă, anturajul meu e în regulă, prea cuminte pe alocuri, dar plăcut, fără aşteptări idioate. Prima a început cu o zi obişnuită, până când am plecat de la şcoală şi a început nenorocita de ploaie. Eu, ca o mâţă căreia nu-i place sa i se ude lăbuţele, m-am urcat disperată în primul autobuz care mă duce aproape de casă. Şi taman acolo s-au suit un handicapat, nu încerc să fiu nesimţită, omul era cu dizabilităti psihice şi fizice, şi cărăuşul lui. Totu-n regulă, ignor mirosul şi faptul că geamurile nu pot fi deschise şi că staţia următoare era la mama naibii cu un semafor pe care-l prinzi 10 secunde, odată la un minut jumate. Cât despre locul unde eram, nu se vedea semaforul, dar eu ştiu că e acolo, mereu e acolo. Cel mai rău lucru, tipu’ m-a prins la înghesuială, postându-şi căruciorul cu tot cu idiot în faţa mea. În timp ce eram torturată acolo, o tipă drăguţă încerca degeaba să tragă de căruciorul acela nenorocit de blocat. Clipe de coşmar în care mi se făcea cea mai perversă declaraţie de agăţat deneiste. Iar eu nu puteam să mişc un deget în cei 10 pe 10 centimetri în care mă aflam. (Ca o paranteză şi notă personală: lasă-ţi spaţiu între tine şi celălalt om, ca să-l poţi căsăpi cu o lovitură sub centură… ) Cum naiba am scăpat, vă întrebaţi, probabil? Simplu, l-am călcat pe picior până s-a dat la o parte suficient de mult încât să mă strecor, iar apoi am sărit pe uşa aia cu toata viteza mea.
A doua zi, ca un om obişnuit, m-am dus la bibliotecă să-mi iau nişte cărţi. Totul ok, mă întorc spre casă, dar nu înainte ca un nene urât de vreo 50 de ani, fără nici măcar un dinte în gură sa se dea la mine pe o straduţă relativ alăturată de lângă un părculeţ. Era lume pe acolo, doar că nu pe străduţa aceea şi nu în momentul acela, logic… Cum am scăpat? Am grăbit pasul şi am tulit-o de acolo…
Două zile mai tarziu, în drum spre casă, în autobuz din nou, lângă mine o tanti care a încercat să-mi deschidă fermoarul la geantă. Nu am văzut prost fiindcă îmi era un breloc din ghiozdan afară, aşa că, ca un om de bună- cuviinţă, mă uit urăt la ea. Iar tanti, ce face? Simplu. Se uită la mine şi-mi spune: “Nu-ţi face griji dragă, că nu mă deranjezi”. Ok, tanti, nu nu te-oi fi deranjat, dar tu pe mine da, dacă mai continui. Tac şi mă dau mai încolo ca să cobor…
Astăzi, se încheie oficial ziua, dar am avut parte de doza mea de om ciudat. Eram din nou în autobuz, întârziind la prima ora, din nou. Mă ţin de o bară liniştită, dar înainte de ultima mea staţie o altă tanti vine în spatele meu: “Nu te superi dacă-ţi aranjez gulerul, nu?” Şi se apucă să-mi aranjeze haina cum trebuie, iar apoi coboară. Eu rămân pe loc câteva momente, întrebându-mă ce naiba s-a întâmplat cu lumea?
Ştiu că întrebaţi de ce continui să merg cu autobuzul, dacă păţesc atâtea lucruri în el. Dar sincer, până acum mi s-a mai furat portofelul, doar. În rest, cel mai rău lucru a fost să cad peste un băiat (drăguţ, de altfel), încercam în zadar să fac echilibristică, ca să nu mă duc chiar de tot la vale, cu tot cu ghiozdan, peste el… Dar asta e vina şoferului. E un şofer care accelerează ca nebunu, iar apoi frânează ceva mai mult ca un nebun. Venind vorba, l-am nimerit săptămâna trecută când întârziam la şcoală. Nici nu mă urcasem în autobuz, că a şi plecat, iar eu m-am izbit ca-n desene animate, cu faţa de geam. Până la sfârşitul staţiei m-am mai băgat în 2 oameni şi am mai călcat unul şi era cât pe ce să fac podul de sus, dar era nenea pe care l-am călcat în spate. Deci am fost salvată.
Acum, a fost cumva mercur retrograd? Mi s-a prorocit lucrul ăsta undeva, dar nu mi-a trimis nimeni vreo notă? Totuşi, cel puţin am mai ieşit din rutină. E şi o parte bună în asta, am ieşit vie şi nevătămată. Şi sincer, e al naibii de amuzant când mă gândesc la ce mi s-a întâmplat.
P.S: Nu le port pică persoanelor cu pricina. Adică femeia cu gulerul o fi genul de femeie obsedată de control şi curăţenie, deci cred că e în zodia fecioarei, căci ştiu cum e să te apuce crizele de perfecţiune… Cât despre ţiganuşii ăia urâţi, probabil că nu au mansarda mobilată sau măcar zugravită. Iar ceilalţi, peste tot mai sunt ciudăţei, unii au sorcova după ei, iar ceilalţi trec printr-o bulă cleptomanică (există ceva de genu’, nu?)
My dream night… NOT!
De ce nu pot să dorm? De ce, de ce, de ce? Am stat literalmente, completamente 3 ore consecutive uitându-mă pe pereţi, mai mult sau mai puţin, era totuşi întuneric. Nu am putut să dorm, am ascultat aceleaşi ştiri de 3 ori consecutiv, cine ştia că se dau ştiri noaptea… la ora 3! Apoi s-au epuizat melodiile, iar apoi am ascultat povestea unui sclav negru, avea un nume cu G (Gordy, Gardy, Gongordy… pe acol’ pe undeva) şi a prietenului său William şi a lui Bo, un sclav negru care cânta la vioară la diferite petreceri de-ale albilor. Mai întâi are loc o conversaţie între William şi G., unde Will. îi spune ce şi cum trebuie să facă pentru a nu avea probleme cu Master Coop, cum ar trebui să se comporte când îi serveşte pe albi, adică să le fie mereu bine, răcoare, să aibă mâncare şi băutură exact la momentul potrivit, să nu se odihneasca, să fie mereu curat… şi să dea raportul Masterului, în caz că încearcă vreun sclav să evadeze. Ei nu erau închişi ca ceilalţi, aveau o oarecare libertate, nu am prins partea în care aflam şi de ce.
Între timp, Bo îi dă lui G. o vioară mai veche şi începe să-l înveţe să cânte. Ei aveau timp liber pe parcursul verii, deoarece încă nu plecaseră spre luarea altor sclavi, aşa că nu aveau chiar atât de multă treabă. Devine din ce în ce mai priceput, reuşeşte chiar să înveţe diferite melodii, prin repetarea lor până la memorare sau prin inventarea lor. Într-o zi este auzit de Master Coop şi astfel primeşte ocazia de a i se lua din sarcini pentru a repeta la vioară.
Şi de aici viaţa lui G. ia o întorsătură ciudată, căci nu ştie de ce este privilegiat…
“Şi aici se termină o alta ediţie minunată a… vă mai aşteptăm şi data viitoare”
WTF? Adică începeam să prind firul poveştii şi chiar îmi plăcea, tipa care vorbea avea o voce calmă care în mod normal ar fi adormit pe oricine, dar nu pe mine, desigur… Ok, vreau să aflu continuarea poveştii, ce se întâmplă cu G.?
Şi de curiozitate, tipa se aşteaptă să mă trezesc la 3-4 noaptea să-i ascult poveştile nemuritoare? Şi chiar dacă aş vrea să mă trezesc, nu mai ştiu frecvenţa? Deci nu-i corect.
Mesaj pentru naţiune: A mai avut cineva insomnii în data de 3 pe 4 februarie 2010 în jurul orelor 3- 4? Dacă da, aţi ascultat şi voi povestea? Ştiţi când mai e? Ce se întâmplă? Există si carte? Vreau să ştiu 
O Pamanteanca Abatuta. Partea a III-a
Iar de aici, viata ei a tot strabatut bariera normalului cam de trei ori pe saptamana. La ce ma refer? Simplu. Aceasta a fost prima ei experienta meta… a inceput sa vada licurici pe la geamul ei, ceea ce e imposibil, asa ca s-a gandit ca nu erau chiar licurici, apoi a inceput sa vada fragmente nedefinite de culoare care sopteau. A continuat asa pana la intalnirea semi-zanei in aceea cafenea…
Fiind furtuna, era peste tot plin, dar gasise unul liber in capatul holului. Acolo era o masuta micuta de lemn, avea niste ornamente frumos pictate manual cu diferite culori. Credea ca e o crima sa se strice o asemenea masuta punand tot felul de bauturi calde sau reci pe ea, mai ales ca nu se gandea nimeni la asta. Neavand semnal la telefon si neramanand cu suficienti bani pentru a lua un taxi, se hotara sa ramana aici o vreme si sa-si citeasca cartea (shakespeare- poezii). Ar fi vrut ceva mai dinamic, ca hamlet sau visul unei nopti de vara, dar din pacate s-a ales cu poeziile lui. Trecuse ceva timp, pana cand o pereche de picioare ude leoarca intrara in separeul ei alaturi de baiatul visurilor ei. Arata de parca facuse un dus imbracat, dar si cu apa picurand din parul lui, arata tare dulce cu gropitele acelea. De aici, povestea isi urmeaza cursul normal, facand conversatie in locul acela inghesuit si parfumat, amandoi simtindu-se ca intr-un cort indian din cauza acoperisului tuguiat de deasupra lor, care la randul lui avea niste copi ale picturilor lupestre din pesterile stramosilor nostri decedati. Chestia ciudata fiind faptul ca nu intelegeau legaturile dintre indieni si oameni pesterilor. Find singuri, teoretic, au inceput sa vorbeasca, au aflat ca aveau o gramada de lucruri in comun, el ii arunca numai zambete, iar ea radia imprastind toata ploaia, care apropo, se si oprise… iesisera de acolo, platind cele doua latte-uri.
Venind vorba, aveau gusturi selecte despre cafea, din moment ce vorbim despre o ceainarie.
Pana la urma au plecat grabiti, uitand sa faca schimb de numere de telefon.
“Of, nu e corect, de ce eu?” Isi spunea intruna fiind cu capsa pusa fiindca nu era la fel de frumoasa ca fetele din revista aceea de adolescenti proaspat cumparata. Credea ca daca ar fi aratat ca tipa de pe coperta ar fi avut o sansa cu el… iar el, in celalalt capat de oras: “cat de ametit am putut sa fiu, tipa aceea era super, nu am reusit in viata mea sa ma simt atat de bine cu o fata, iar papagalul acela de prieten al meu le-a spus tuturor ca am facut-o intr-o ceainarie cu o urata. Dumnezeule, de unde naiba a reusit sa scorneasca asa ceva?” Cu gandurile imprastiate dupa o zi, care ar fi foarte bine si politicos descrisa printr-un “fiasco total” au ajuns in statia aceea nenorocita de autobuz. “Parca suntem in Londra, ce dracu e cu ploaia asta?” Isi spune pamanteanca… “nu din nou, am promis ca nu mai injur, nu e prea feminin.” Curand dupa conflictul interior al pamantencei, un troleu pe jumatate dezmembrat opreste intr-un final in statia aceea intr-adevar nenorocita…
- Biletele la control va rog, spune un barbos uracios catre ea.
- Da, sigur, o clipa, am abonament. Era atat de fericita ca-si facuse abonamentul in ziua aceea, cu o zi in urma primise o amenda sanatoasa, reusind cu greu sa scape fara proces verbal dupa ce mimase ca lesina ca sa scape de ei. Proasta idee. S-a ales cu o perfuzie nedorita la urgente si cu un controlor mare si furios care o astepta… cauta ce cauta, geanta ei zornaind vesela cu o punga de maruntis inutil in ea, in timp ce portofelul care ar fi trebuit sa fie acolo era de negasit.
- Domnisoara, aveti sau nu bilet?
- Da, am abonament, azi mi l-am facut. Trebuie sa fie aici, pe undeva… “sper”.
- Foarte bine, nu aveti, atunci dati-mi va rog taxa de 20 de lei si se rezolva.
- Pai se pare ca nu-mi gasesc portofelul, mai stati o secunda.
Tragea de timp disperata cotrobaind din ce in ce mai adanc prin geanta aceea uriasa, care luase, in imaginatia ei, forma unei gauri negre care-i fura lucrurile impreuna cu soarele acela frumos, care-si avea de fapt locul, sus, pe un fond deschis (la culoare) si senin.
Privind dintr-un punct obiectiv, as spune ca draga noastra pamanteanca este ori tare zapacita ori in momente lungi in care “pleaca cu sorcova”. Dar banuiesc ca acesta e farmecul ei, care da roade in multe minti, caci in clipa aceea troleul opreste la o alta statie, de unde urca acelasi tanar cu plete imbibate in apa.
“Controlorilor, feriti-va, azi am legitimatia cu mine. Nesuferitilor, azi nu-mi dati amenda”, jubileaza el in gand, bucurandu-se ca nu e el cel incoltit acolo in spate… “Dar stai! E ea, nu-mi vine sa cred, trebuie sa o scot de acolo, nu arata prea fericita”
- Nu va suparati, dar ea e cu mine, spune el cu un zambet trufas pentru faptul ca are o legitimatie pe care pot merge doua persoane.
- Cum asa? A-ti intrat in troleu la statii diferite.
- Da, stiu, dar trebuia sa ne intalnim.
Vazand ca nu mai au ce face si avand niste cetateni curiosi care nu intelegeau de ce atata tam-tam pe tema aceasta, au scapat.
- Vai, iti multumesc, credeam ca o sa mor acolo, nu mai aveam niciun ban si vroiau sa ma duca la sectie si sa-mi faca proces verbal.
- Cum de nu aveai bani?
- Mi-am pierdut portofelul, cu tot cu proaspatul si platitul meu abonament. Spuse ea cu o voce amarata.
Putin mai tarziu ei inca mai discutau, parca se cunosc de o vesnicie, fac schimb de numere de telefon si isi iau la revedere in fata scarii pamantencei, dar nu oricum, ci cu un sarut in coltul gurii. Ea se inroseste, iar el zambeste. In clipele acestea inima vroia cu tot dinadinsul sa fuga spre bratele lui. Iar el, ei bine, el statea acolo, in toata splendoarea lui cu ochii atintiti spre fata ei timida dorindu-si sa o ia in brate. Dar nu putea. Si ea avea acelasi sentiment confuz. Dupa ce s-au despartit, gandurile lor si-au luat cursul logic si au realizat ca intre ei, in mod ciudat, e ceva mai mult decat o simpla prietenie. Nu credeau ca sunt doar indragostiti, amandoi au mai avut de-a face cu iubirea aceasta frivola, asa ca au ajuns la o concluzie unanima, ca vor fi prieteni. Dar nu doar prieteni, nu persoane care se cunosc si care se saluta cand se vad pe strada. Ceva special, mai presus de prietenie, dar mai prejos de iubire. Credeau ca e mai bine asa, altfel ar putea pierde totul, iar ei se simteau atat de bine in preajma celuilalt incat ar fi fost o tragedie, mai ales pentru micuta noastra pamanteanca, care e deja cu moralul la pamant…
Visul acela al ei fusese ciudat, fusese intr-un mod inexplicabil aproape real, iar ea atunci tanjea dupa el. Era o cearta nesemnificativa, dar totusi importanta. Noroc cu semi-zana noastra care a avut in secret grija de ea in noaptea aceea atat de nuantata de monocromaticile de negru si alb. Dar de atunci supararile ei au revenit, poate la fel de dureroase pe scara durerii, dar cine poate stii asta, daca nu chiar ea…
Dar intr-o zi, ceva s-a intamplat, pamanteanca plangea. Era noapte, iar ea era singura in parcul acela mare pe o banca ratacita printre copaci. Si totusi, el era acolo, printr-o minune, el era acolo pentru ea, pentru prima oara in astfel de momente, cineva era acolo numai pentru ea. Era suparata, foarte suparata, tocmai a murit una din cele mai importane persoane din viata ei, persoana care a stiut sa o sprijine, in felul ei ce-i drept, cand era pierduta. Cum s-au intalnit aici in parc? Un mister… pur si simplu a fost aici pentru ea. Iar ea, cu inima franta incepu sa planga, incercase in zadar sa-i explice ceva printre sughituri, nu era o plangacioasa, dar nu se putea abtine. Dupa un timp inceta, si epuizata adormi in bratele lui…
- Neata strain-o, cum te simti?
- Cred ca bine, dar unde sunt? Ce s-a intamplat? Spune pamanteanca noastra buimaca, dar care-si repeta intruna “nu-mi amintesc ce am tot vorbit ieri, stiu ca am spus numai prostii”
- Nu-ti amintesti? Ai lesinat, te-am adus la mine, m-am gandit ca ar fi fost mai bine sa te aduc aici decat pe jumatate lesinata la tine acasa.
- Poftim?
- Stai linistita, te-am scos, am vorbit cu o prietena de-a ta. De fapt lui ii placuse faptul ca a avut-o alaturi, oricum mintea ii umbla numai dupa ea.
- Bine atunci, cred ca e in regula, desi banuiesc ca am fost o pacoste.
- Mai bine lasam asta pe mai tarziu, ar fi bine sa mananci ceva.
“Nu e bine, n-a negat…” isi repeta disperata pamanteanca.
O Pamanteanca Abatuta. Partea a II-a
Conversatia aceasta strapunge cumva barierele confuze ale pamantencei. Ea se reridica usor la viata. Acum il poate vedea clar pe taximetrist, sau atat cat se poate vedea, din moment ce e si el semi-transparent. Nu intelege ce naiba se petrece. De cand s-a asezat la cafeneaua aceea amarata s-a intors lumea cu susul in jos… “Poate a fost cafeaua otravita, si nu am murit pentru ca nu am baut din ea prea mult, deci acum sunt doar drogata… Dar stai, cum doar drogata, de ce pare totul atat de real. Chiar daca astea ar fi halucinatii nu ar trebui sa le simt asa. Dar eu nu am avut niciodata halucinatii, de unde sa stiu cum ar trebui sa fiu? Hai sa fiu eu, treaza deocamdata, ma pot scufunda mai tarziu dupa el.”
- Unde mergem?
- S-a trezit frumoasa din padurea adormita, intr-un final… cum te simti?
- Ce frumoasa? Ce padure?… Stii ceva, nu-mi spune asta acum. Unde mergem?
- Pai la tine acasa, ai spus ca stai pe salcile ametite.
- O doamne, nu eu stau acolo, desi strada aceasta suna mai ciudat ca niciodata in clipa de fata. Cine inventeaza numele astea? Se gandeste ea oripilata, tot e bine, macar atentia ei nu se indreapta spre el…
Si acum, ca o paranteza, lumea momentana din clipa de fata nu e chiar reala, sau cel putin numele strazilor nu sunt reale… de fapt, nici macar eu nu stiu ce e real si ireal pe aici. Fiti cu ochii in patru la semne. Poate vom afla…
- Asta spuneam si eu… bombane taximetristul afirmativ.
- Dar unde mergem atunci?
- Zi unde stai.
- Nu ma pot intoarce azi la mine acasa, daca puteam nu ma mai opream in toiul noptii pe ce stiu eu ce strada ratacita. Lasa-ma sa cobor, ma duc sa ma plimb.
- Sa te plimbi? Acum? Nici gand, mergem la mine, eu stau pe salcile, chiar vis-a-vis de strada aceea.
- Minunat… dar chiar nu trebuie, ma descurc
- Nu te las sa umbli de nebuna pe la orele acestea, sunt numai nebuni pe strada.
Probabil ca eu sunt cea nebuna ca sunt aici, cu ei, in situatia asta… hmm, strazile ar fi sigure, dar fie… nu am chef sa umblu de bezmetica in toiul noptii.
- Avand in vedere circumstantele, banuiesc ca nu am de ales. Foarte bine atunci…
- Deci am stabilit.
Dupa alte cateva minute de liniste taximetristul incepe sa ne povesteasca despre el si cum a murit. Se parea ca se innecase pe mare, era intr-o misiune “secreta” cand s-au scufundat in mod tragic. Nimeni nu stie cum s-a intamplat, dar el avea o idee absolut “geniala” despre o manevra complotista la adresa guvernului…
- Dar pe mine nu ma prea deranjeaza, e chiar placut sa fi fantoma, am slujba aceasta usoara de taximetrist. Acum imi pot veeda copii mai des ca inainte. Am 5 copii, vreti sa-i vedeti?
Dupa numeroase proteste politicoase am reusit sa-l convingem sa nu ne duca chiar acum sa-i vedem, dar in schimb s-a multumit sa ne indoape cu fotografiile unor copii dolofani si blonzi. Era evident ca semanau cu tatal, avand in vedere ca nu aveau aceeasi mame. Cu exceptia gemenilor.
“Cred ca am un deja-vu din cartea lui Will Self. Ceva de genul acesta a patit si tipa aceea cinica care tocmai murise. Numai ca ea avea macar un ghid mortuar care arata a om nu a semi-zana. Desi taximetristul pare cam la fel… dar stai, eu nu sunt moarta, nu-i asa? Adica pana acum nu am mai pus problema in felul acesta, dar ar fi singura idee logica… sau ar fi singura ilogica?”
- Am ajuns.
- Da, multumim de drum. La revedere! Spuse cu un glas aproape entuziasmat de gandul de a scapa de taximetristul acela prea vorbaret…
Taximetristul, desi nu l-am prezentat prea detaliat, este, sau mai degraba a fost, o persoana importanta intr-unul din razboaiele mondiale. Numele lui e Philippe P. A trait cam 95 de ani, acum se tine destul de bine la cei aproape 60 de ani fantomatici. Copii lui par blonzi, deci presupunem ca a fost si el. Cam atatea am aflat din legitimatia de taximetrist teritorial. Dar va spun un secret, era vestit pentru egocentrismul lui si pentru functia lui de sef al statului in Franta. Iar complotul care l-a ucis se refera la sentinta lui de condamnare. Desi era caracterizat ca o persoana traditionala, trebuie sa va spun ca asta era atunci, in timpul anilor lui pamanteni…
Ca o alta paranteza tarzie, eu sunt povestitorul intarziat care a uitat sa se prezinte, voi veni cu niste notite cand mi se nazare.
Traverseaza strada spre blocul ei, e unul destul de vechi cu patru etaje si trei camere pe partea dreapta in timp ce partea stanga are patru camere. “Cel putin nu vom fi inghesuite, ma gandeam ca sta intr-o garsoniera.”
- Tada, aceasta e apartamentul meu. Din fericire, tatal meu e bogat, e un arhitect renumit, asa ca ma intretine, ca dovada a iubirii lui pentru mama. A spus toate aceastea intr-o maniera ciudata, dar a ignorat-o. Pamanteanca nu vrea sa stie mai multe decat stie deja…
Semi- zana noastra se referea la parintii ei, care desi au trait o poveste de dragoste acum cateva secole, ei inca mai traiesc, iar povestea lor de iubire s-a incheiat. Se pare ca s-au saturat unul de celalalt dupa numai 3 secole. Astfel ca acum sunt divortati si au grija de mica lor semi-zana, dar complet buna cat timp ea isi cauta de lucru printre opresorii societatii.
- Acesta e camera ta, poti sa faci si dus, baia e inainte si la dreapta.
Face un dus si se culca, nu mai vorbeste cu zana si nu se mai gandeste la fantomaticul taximetrist, nu se mai gandeste nici la el sau la ce a spus, isi va lua gandul de la tot si se va trezi cel tarziu maine…
L-a vazut acum cativa ani pentru prima oara. Era genul de baiat foarte de treaba care asculta mult rock. Avea niste plete lungi si brunete si un zambet dulce. Daca-l vezi ti se pare dragut si ti-ai dori sa se uite la tine, cel putin asta vroia pamanteanca la inceput. Adica sa-l cunoasca. Nu stia cum il cheama, cine e, de unde e si ce naiba e cu el! Stia doar cum arata si stia ca instinctele lui privind firea lui nu o vor insela. Era o zi de toamna. Incepuse optimista, afisand un soare mare care imprastia o lumina calduta, asa ca plecase bine-dispusa de acasa. Se plimbase prin oras in cautarea cadoului perfect pentru o prietena. Dar nu a fost sa fie, pana spre lasarea serii a inceput o furtuna. Ploua cu galeata, iar tunetele erau acompaniate de cele mai spectaculoase fulgere, dar toate provocau dezastru in calea lor. Nu putea pur si simplu sa plece de nebuna prin ploaie acasa, asa ca s-a adapostit in primul loc gasit, si anume intr-o ceainarie ciudata, care era intr-un subsol dubios fiind plin de separeuri.
O Pamanteanca Abatuta. Partea I
Din cate observ, suntem intr-un oras oarecare, pe un bulevard. Se intrevede la orizont o pamanteanca obisnuita si ingandurata. Daca ne uitam cu atentie, am putea sa observam ca e doar adolescenta, care are o moaca de copil matur bosumflat.
Am ajuns intr-o cafenea ratacita care mai e si non-stop pe deasupra. O masa prafuita din cherestea alaturi de doua buturugi pe post de scaune. Un aer cald si imbacsit de agitatia orasului se revarsa pe acele stradute inghesuite. Sunt pline de povesti si ganduri nerostite. Toate razbat disperate din toate intunecimile colturilor prezente. Intregul decor imbie melancolia, astfel ca pamanteanca e in elementul ei…
Apare ceva, un necunoscut, care ia loc la masa pamantencei. Nu spune nimic, isi comanda o cafea si asteapta. Iar pamanteanca noastra, pierduta, incepe sa vorbeasca, mai mult singura ce-i drept…
- Am scris, rescris, sters si taiat… fiecare gand l-am analizat, fiecare moment, fiecare incercare se sparge intr-un oftat. Cred ca-mi pierd controlul, cred ca alunec. E cald, foarte cald, dar cumva eu reusesc sa stau pe un iceberg. Ba nu, eu stau pe ceva plat, ca un patinoar minuscul care leviteaza.
- Leviteaza? Cum leviteaza? Sau mai degraba deasupra carei, cui marete lumii leviteaza?… Si ce e acela un patinoar?…
- Pai… deasupra nimanui, de ce? Si cum adica ce e acela un patinoar? Intreaba ea cu o privire perplexa, dar apoi indiferenta… Pai el pierde timpul, e mai degraba un alt univers, in care a avut loc alt Big-bang, in care exista o singura planeta. O singura planeta mica si degerata care, culmea culmilor, e al naibii de plata, mica, subtire si periculoasa. Aluneci pe ea…
- Cum reusesti sa aluneci? Agata-te, nu e prea tarziu…
- Pai imi pierd controlul, mintea si gandurile care probabil ma definesc.
- Cum poti sa pierzi atat de multe in asa putin timp?
- Pur si simplu, azi le vezi, iar maine zboara.
Cu un gest a lehamite din mana, de parca ar da la o parte o musca enervanta spune:
- Chestile acestea sunt din tine, nu zboara.
- Ba da, zboara, acum le vezi, si na, acum nu le mai vezi. Spune cu o privire fugara de adolescenta nebuna neinteleasa in timp ce loveste masa.
- Nu te cred! Si isi scoate limba la ea cu o mutra mica si indignata.
- N-ai decat, cu atat mai bine, avand in vedere ca vorbesc cu o fantoma. Spune ea mai mult in gluma.
- Sunt doar jumatate fantoma, asa sa stii. Spuse din nou ciudata creatura care acum se bate in piept cu mandrie. Adica ce vina am eu ca tatal meu e fantoma, iar mama zana. Desi povestea lor e fascinanta pentru oricine nu e in postura mea de persoana opresata de societatea inadaptata a zilelor noastre. Au o poveste interesanta…
- Aha… deci stai sa pricep, tu esti o creatura mica semi-fantoma care-mi tine mie lectii pe tema lucrurilor adevarate sau false? Ca sa nu mai spun despre faptul ca port aceasta conversatie…
- Prima parte e corecta, dar nu inteleg partea a doua. Adica eu chiar cred ca delirezi putin.
- N-am decat… si care e magica poveste a celor doi indragostitii?
- Poftim?
- Parintii tai, ai spus ca au o poveste nu stiu cum…
- A, da… Pai legile de atunci interziceau cu desavarsire orice alianta de orice fel intre creaturi diferite. Era o ura socanta intre fantome, spiridusi, elfi, spirite… cea mai bizara era cea dintre spirite. Spiritele erau cu gramezile, de la cele ale copacilor pana la cele ale oamenilor sau lucrurilor. Erau atat de apropiati si totusi li se interzicea cooperarea… dar nu despre asta vorbeam. Iti spuneam despre parintii mei care au trait cea mai frumoasa poveste de dragoste interzisa. De fapt, se spune ca un faimos dramaturg al pamantenilor s-a inspirat din povestea lor. A fost singurul care a reusit sa descopere lumea paralela a zilelor de atunci.
- Iar ai deviat de la poveste. Raspunse pamanteanca oarecum plictisita si oarecum socata de luciditatea si complexitatea lucrurilor care se petrec momentan in jurul ei. De fapt, nu prea ii pasa de povestea creaturii, dar spera ca astfel o va lasa in pace.
- Da, da, ai dreptate. Dar nu prea am ce sa-ti povestesc din moment ce eu nu apar in povestea pamanteanului vostru. Citeste si tu putin, vei gasi povestea in cartea aceea cu oamenii aceia. Adica s-au iubit in secret, m-au nascut pe mine, am fost salvata de cineva, iar parintii mei cica au murit intr-un mod tragic si stupid, desi deocamdata sunt cat se poate de vii. Gata, sfarsitul povesti. “De unde sa visez ca ma va intreba despre parintii mei, nu-si da seama ca nu am chef sa vorbesc despre ei…”
Un oftat adanc o scutura puternic pe aceasta pamanteanca deziluzionata. Se ridica, arunca niste bani pentru cafeaua chioara si o ia la trap. Intr-un mod stupid, ea are lacrimi in ochii, parca se transforma. Parca nu mai are fata de adolescenta matura, acum arata ca o adolescenta obisnuita. Una cu inima franta. Semi-zana noastra ii urmeaza gestul si dintr-un avant al bratelor pleaca dupa ea. Pamanteanca nu o observa, suspina incetisor cu capul in pamant, iar semi-fantoma noastra se roteste in jurul ei ca un roi gigantic si nespus de enervant. Se pare ca asta crede si ea, caci se opreste in loc, isi sterge lacrimile cu maneca si urla:
- De ce ma urmaresti?
- Nu prea am ce face in seara asta, mi s-a anulat intalnirea
Auzind cuvantul intalnire, pamanteanca se pierde pentru o fractiune de secunda, dar se trezeste la timp sa-i raspunda
- Tu? Intalnire? Cu ce? Cu un spiridus pe nume Dobby?
Din pacate sarcasmul pamantencei e cam nereusit, ceea ce e destul de neobisnuit. Astfel ca singura ei replica e nespus de jalnica…
- Da, il cunosti?
Si inainte ca pamanteanca sa raspunda oripilata si cumva amuzata, semi-zana noastra incepe sa turuie entuziasmata, dar nu pentru mult timp…
- E adorabil si e exact genul meu, e mai scund. Dar e un nesimtit notoriu, ne intalnim de cateva luni si am aflat ca ma inseala cu o zana get-beget. Mai e si frantuzoaica, blondina aceea mica si stafidita… dar e totusi superb.
Se uita cu ochii mari la semi-fantoma noastra suparata si nu ii vine sa creada. “Ce naiba se petrece aici?” In timp ce cuvintele creaturii se luptau degeaba cu morile de vant in incercarea de a ajunge la capul plin al pamantencei, ea observa o chestie si mai bizara. Si anume ca zana a tacut.
- Nu arati prea bine, unde stai? Ar trebui sa te conduc acasa.
Dar inainte sa raspunda, din nou, fantoma scoate un telefon mobil si suna la taxi. Taxi care ajunge surprinzator de repede, dar lucrul al naibii de ciudat este faptul ca e o masina. Se urca amandoua si ii cere din nou adresa (salcile ametite).
- Eu stau pe stejarii amutiti. Iti vine sa crezi ca aceste strazi exista? incepe taximetristul sa vorbeasca in timp ce dadea un pumn zdravan volanului. Lumea aceasta se duce de rapa, va zic, daca mai vad un singur calaret fara cap furandu-mi volanul, il voi strange personal de gat. Nu inteleg ce au impotriva fantomelor.
- Stiu exact ce vrei sa spui, eu sunt semi-fantoma. Toata lumea ma impunge si ma trimite de la un departament la altul. Nu-mi gasesc un job nicaieri. Oricunde merg nu sunt binevenita, spun ca nu se incurca cu “semi”. Macar tu ai doar calaretii pe cap.
- Esti semi? Nici nu am observat, ai incercat sa te dai drept fantoma totala?
- Bineinteles, dar aripile ma dau de gol.
- A da, credeam ca sunt ale prietenei tale…
” To Be Continued”
STEARSA! “O Pamanteanca Abatuta”
daca ai ajuns la articolul acesta inseamna ca-mi cauti povestea, probabil 
… momentan e stearsa pentru a fi reeditata si apoi din nou postata… acum e mai lunga si se mai lungeste, deci va fi prezentata pe capitole mai lungi sau mai scurte… sper sa va placa si varianta noua, pentru cei ce au citit-o pe cea veche, care nu are schimbari majore … scuze si sper ca asteptati postarea
Tot Eu!
Nu-mi vine să cred că-mi trăiesc iadul în mijlocul raiului. Că în locul în care ard în flăcări, unde-mi spun cele mai ascunse gânduri, unde cinismul a sărit liber din fiecare colţisor şi în fiecare persoană întâlnită şi urâtă de mine vreodată, sunt eu. Da, acolo eram, în locul de care mă temeam cel mai mult, şi totuşi, acum, când mă uitam cu durere la sentimentele mele, transformate în culori reci sau calde, nu puteam să nu zâmbesc de propriul meu coşmar, care într-un mod bizar mă făcea fericită… Eu mă transformam în ceva degradant pentru orgoliul meu, în ceva monocromatic, care îmi sfărâma curcubeul, silindu-l sa devină alb, ca cerul, şi negru, ca pământul, numai aşa îmi mai puteam defini universul… Dar acceptam cu inima îndoită, căci ramaneam tot eu…
Macar de Ne-am Cunoaste
De fapt te cunosc, te văd oriunde mă uit. Dacă stau să privesc fix ceva, îmi pot imagina părul tău rebel şi brunet în timp ce privirea ta mă reperă vag prin mulţime. Eu le văd negrul lor pierdut. Poate chiar s-a întâmplat să treci pe lângă mine, să fii real şi nu doar o amintire, dar poate închideam ochii pentru câteva momente atunci când erai în preajma mea. Poate îmi era frică că nu erai la fel ca în capul meu. Eu te vreau mereu aşa, într-un singur fel. Dar e greşit, pentru că în mintea mea tu eşti cum vreau eu, dar în realitate eşti doar o poză ştearsă alb negru… vreau să te văd ca pe o utopie a perfecţiunii într-o oglindă oarecare, dar doar o secundă, pentru că ştiu că vei rămâne doar aşa. O reflexie împietrită într-o poză…
Adică ce rost ar avea să-mi sfâşii singură inima când te voi vedea altfel? E o laşitate, ştiu, subconştientul îmi repetă asta de parcă am săvârşit o crimă. Nesuferitul, nu mă lasă, vrea să-mi depăşesc frica aceasta insipidă, după cum o numeşte el. Mă mai lupt puţin cu alter-egoul meu malefic, încercând din răsputeri să deschid ochii spre prezent. Măcar am câştigat o amărâtă de bătălie, căci războiul nu am şanse. M-am oprit fără să vreau în loc, strada aceasta îngustă duce doar înainte, spre bulevard, iar pe aici îşi face veacul un căţeluş cam jigărit, care se uită cu ochii mari la mine, şi mă întreb de ce? Parcă şi el ar vrea să-mi reproşeze ceva, dar nu-l ascult, plec, căci mi-am pierdut războiul, l-am văzut mergând înainte, iar între timp, oglinda s-a spart, cu o rabufnire ciudata, un tipat ascutit, ciobul s-a stins…
Povestea celor 1000 de Bile!
“Pe masura ce inaintez in varsta, imi plac din ce in ce mai mult diminetile de sambata. Poate ca din cauza linistii pe care o simt atunci cand ma trezesc primul, sau poate ca este doar bucuria neascunsa ca nu trebuie sa fiu la serviciu. Oricum ar fi, primele ore ale diminetilor de sambata sunt cat se poate de placute. Acum cateva saptamani, savurand linistit prima cafea a unei astfel de dimineti de sambata, am pornit radioul. Ceea ce a urmat a devenit una din acele lectii pe care viata ti le da din cand in cand. Iata despre ce e vorba: La radio rula o emisiune matinala interactiva, cu pareri exprimate telefonic de ascultatori pe tema emisiunii, punctate din cand in cand de anunturi ale crainicului prin care ii asigura pe acestia ca le sta la dispozitie in fiecare zi a saptamanii, inclusiv in diminetile de sambata pana la pranz. La un moment dat a intrat in direct un ascultator care dorea sa povesteasca, oricui dorea sa asculte, povestea celor 1000 de bile, ceea ce mi-a captat atentia. Avea o voce grava, ferma, dar deosebit de calma. Si iata povestea lui, spusa crainicului radio: Se pare ca esti tare ocupat cu acest serviciu la postul de radio: sa ai o emisiune zilnic, inclusiv sambata dimineata, nu e un lucru usor. Sunt convins ca te platesc bine dar cred ca e o rusine ca te tin departe de familie atat de mult timp. E foarte dureros ca in aceste sambete in care ai lucrat ai pierdut primul concurs de dans al fiicei tale, primul meci de fotbal al fiului tau, si cate altele… Da-mi voie sa-ti spun ceva ce pe mine m-a ajutat sa-mi stabilesc si sa-mi urmaresc prioritatile.
Este povestea celor 1000 de bile.
Vezi tu, intr-o dimineata de sambata ca si aceasta, m-am asezat la masa si am facut putina aritmetica:
- Un om traieste in medie 75 de ani. Stiu ca unii traiesc mai mult iar altii mai putin, dar media este asta -75 de ani;
- Am inmultit 75 cu 52 si am obtinut 3900, adica numarul de zile de sambata pe care le traieste in medie un om;
- Deoarece la acel moment aveam deja 55 de ani, am socotit cate zile de sambata traisem deja, adica 55×52, adica aproape 2900 de sambete;
- Am socotit apoi ca daca voi trai 75 de ani, mi-au mai ramas aproximativ 1000 de sambete.
Mi-a facut placere sa vorbesc cu tine si sincer, iti doresc sa ai parte de mai mult timp cu familia ta. Iar mie imi doresc sa mai fiu pe-aici si sa ne mai intalnim pe acest post de radio.
Buna dimineata si… La revedere!
—–
In linistea care a urmat ai fi putut auzi pana si caderea unui ac pe podea. Asa cum v-am spus, aceasta poveste a fost una dintre acele lectii pe care ti le da viata atunci cand te astepti mai putin. Si e o lectie pe care eu am invatat-o.
in rest, e doar decizia voastra.”
P.S: Aceasta poveste am gasito pe http://nekocika.wordpress.com
O Foaie Lunga (alta Cleena)
“La inceput n-am vrut sa ies din camera mea, nici sa mananc, nici sa vorbesc cu altcineva in afara de Beatrice, ba chiar si cu ea foarte putin dupa ce mi-am cercetat bagajele. Imi impachetase rochiile cele mai urate – nu matase, nu brocart, nu catifea. Nu aveam giuvaeruri de pus in par sau la gat, nu aveam paruri, ci doar naframe de rand, nu aveam nimic cu care sa-mi desenez buzele si imi pusese doar un pieptene de lemn. Cand am acuzat-o ca stiuse unde mergeam si nu-mi spusese, a negat. N-o cred…
… Acum ma simt groaznic, toti din jurul meu m-au mintit intr-un fel sau altul. Mai intai a fost tatal meu, care mi-a spus ca Beatrice nu era de fapt mama mea adevarata, era de fapt sora mamei mele. Am fost oripilata cand am auzit asta, toate serile cand venea sa-mi pieptene parul, felul in care ma privea de parca as fi lumina ochilor ei, de fapt, aceasta era privirea parinteasca plina de grija, cand ea era defapt matusa mea. Poate pentru uni lucrurile acestea par aberatii, dar chiar toata lumea ma uraste, intr-un fel sau altul?
Mama si matusa mea au fost gravide in acelasi timp, doar o coincidenta nevinovata din moment ce parintii lor le-au aranjat casatoriile in acelasi timp. Din pacate, casatoriile erau gata stabilite cand Beatrice, matusa mea, si Ariana, mama mea, au aflat de viitori lor soti. Beatrice se indragostise de mult timp de Sir Calvagh, promisul mamei mele. Era un gentleman adevarat, foarte carismatic si bland cu supusii lui. In schimb, varul lui, Sir Cathal, era aproape opusul, putea si el sa fie prezentabil, dar era cam iute de manie. Imediat dupa nunta ele au ramas insarcinate. Asupra conacului in care locuiam a avut loc un atentat destul de periculos, a fost o banda imensa de talhari, s-au strans mai multe tabere la un loc cu acelasi scop, de-a fura vestita avere a Conacului Gormlaith, in care, bineinteles, locuiam. Beatrice si Ariana au fost protejate si in siguranta. Dar puteau sa vada foarte bine lupta…
- Acum ai sa mori, nenorocitule. Spuse sir Calvagh napustindu-se asupra sefului bandei de talhari.
- S-o crezi tu, nobil afurisit. El fiind calm putu sa fie mai rapid si mai bine pregatit in fata atacului nepregatit al nobilului.
Dar Calvagh reusi totusi sa se fereasca la timp si sa alunece intr-o parte. Dupa cateva momente de lupta stransa totul se termina in fata ochiilor Arianei care privea lupta de departe, neputand face nimic. Sir Calvagh fusese rapus.
- Nuuu! Nu el, oricine, dar nu el. Si Ariana il iubise…
- Le-am gasit ascunzatoarea sefule, spuse la un moment dat unul din talhari, care era apropiat de seful lor. Si i-am omorat pe toti cei din calea noastra, dar ar fi bine sa ne grabim…
Ariana dupa o vreme s-a stins si ea, dar nu inainte sa ma aduca pe lume. Peste cateva zile, Beatrice a adus si ea pe lume un copil, dar l-a adus aproape mort. De aceea nici nu a mai rezistat mai mult de cateva ore negre pentru servitorii din conac.
- Vai, nu, a murit. Micuta domnisoara a nobilei noastre s-a dus.
- Ce ne facem, sir Cathal?
Cathal era distrus, propria fiica ii murise in fata ochilor fara ca el sa poata face ceva. Desi nu prea arata lucrul acesta, chiar o iubea pe Beatrice.
- Cred ca ar fi mai bine, daca am schimba bebelusi, spuse cu o voce tremuranda din cauza propriei idei atat de neortodoxe.
- Credeti ca e bine asa?
- Da! Cum crezi ca va rezista Beatrice daca afla ca pana si fiica ei a murit? Asa e cel mai bine, nu-si va da seama, au doar doua saptamani diferenta. Spunea toate lucrurile acestea de parca ar incerca sa se convinga pe sine insusi ca e totusi mai bine sa-si minta sotia.
Intr-un final, toti au fost de acord sa ne schimbe, astfel eu am ajuns sa cred la fel ca Beatrice ca suntem mama si fica. Beatrice m-a botezat Cleena.
Beatrice se trezise din greseala in miezul noptii si observa cu stupoare ca sotul ei nu e langa ea. I se parea neobisnuit, asa ca s-a gandit sa vada unde e. Era in camera cu semineul, datorita focului intetit de curand a observat ca era el si cu cativa din slujitorii mai batrani, care-i tineau in mod ciudat companie.
- Sir Cathal, sunteti sigura cu domnisoara Beatrice nu banuieste nimic? Fara suparare, dar domnisoarele nu seamana intre ele…
- Despre ce naiba vorbesc? Isi spuse Beatrice in soapta.
- Ce-i drept, nepoata mea Cleena e din ce in ce mai nazdravana, la fel ca raposata sora a sotiei mele. Are aceeasi figura si aceeasi culoare a parului. Pana si Beatrice a spus de cateva ori ca-si vede sora in ea.
Se putea vedea destul de usor disperarea din spatele vorbelor lui Cathal, care era vadit macinat de vorbele constante ale sotiei lui.
Dupa ani de devotament fata de sotul ei, Sir Cathal, ea a aflat din greseala de pactul acela ingrozitor de a ne mintii pe noi. Desi totul s-a intamplat acum mai bine de 15 ani de zile, noi mai purtam urmele si acum.
Beatrice a fost distrusa, niciodata nu se intelesese prea bine cu sora ei, mai ales dupa ce a fost destul de norocoasa sa-l primeasca prima pe Sir Calvagh. Acum a aflat ca a iubit un alt copil, ca al ei a devenit un morman de oase ingropate.
-Cathal, m-ai mintit, nu mai pot sa rezist sa o suport zi de zi.
Atunci a ajuns la concluzia ca e mai bine sa ma trimita departe, la un internat din celalalt capat al tarii, sa nu mai fie nevoita sa ma suporte, dupa ani a ajuns sa ma urasca chiar…
Am fost suparata si trista, mai ales pe unchiul meu, dar niciodata pe Beatrice, credeam ca ma intelege, credeam ca s-a format o alianta datorita faptului ca am fost amandoua mintite, dar nu, ea nu a putut sa treaca peste faptul ca eram „plodul afurisitei de soramea” cum am auzit-o spunandu-i unchiului meu. Cu inima indoita de atatea nedreptatii, mi-am varsat amarul in lacrimi si frustrare. Si eu si Beatrice am devenit doua femei acre cu o ura reciproca ce a crescut in loc sa scada. De-a lungul anilor am fost vestita scorpie bogata a orasului linistit din Irlanda. Ma mutasem acolo curand dupa ce mi-am terminat studiile. Eram o femeie groaznica care a adunat numai ura in anii de scoala din internat. Explozia am avut-o la moartea unchiului meu, care mi-a lasat o avere destul de mare. I-am spus aproape toate ofurile mele lui Beatrice care cu o privire acida mi-a intors spatele. Era atat de plina de ura inexplicabila, incat m-a lasat fara cuvinte pentru multa vreme.
Dar m-am trezit in apropierea varstei de 30 de ani. Atunci am realizat ani pierduti, atunci am fugit si mi-am ingropat trecutul, hotarata sa gasesc ceva pentru care sa merite sa lupt. Mi-am vandut resedinta din Irlanda si am fugit spre Genovia, o tara micuta, dar draguta. M-am pus in slujba reginei ca acoperire, am ajutato in diferite situatii pana cand s-a intamplat. Pana cand s-a intamplat sa-l vad pe el, pe Lordul Clameron. Din fericire am avut aceeasi soarta datorita reginei si astfel am ajuns sa lucram impreuna.
- Draga mea Cleena, m-ai slujit in anii acestia foarte bine. Dar mai presus de toate m-ai sfatuit si ajutat in calitate de prietena. Esti obosita dupa atatea hopuri din viata ta. Stiu cum e pentru ca si eu simt la fel. De aceea ma gandesc ca mai bine ai renunta si te-ai duce sa traiesti linistita undeva. Ai putea, desigur, sa ramai pe undeva prin apropierea Genoviei, in unul din palatele mele, pe care ti le-as pune bucuroasa la dispozitie.
- Draga mea prietena, iti multumesc. Asa voi face, iti voi accepta oferta de a trai in apropierea ta, draga mea prietena…
Desi el era mai in varsta decat mine, ne invarteam impreuna in jurul varstei de 40, astfel ca am fost usurati sa ne intalnim macar acum, daca nu mai devreme.
- Am lucrat cu regina atatia ani, iar acum destinele noastre s-au unit. Iar eu, in calitate de indragostit as vrea sa-ti cer mana, as vrea sa accepti un nobil umil ca mine care se indragosteste pentru prima oara la batranete.
Cu un zambet cat fata am raspuns:
- Cred ca as fi onorata, adica da…
Dupa o vreme ne-am luat un temporar ramas bun de la regina. Mi-am sters trecutul cu buretele, ca si cand nu l-as fi avut. Dar am aflat de moartea lui Beatrice asa ca l-am rescris pe alocuri. Acum am o viata linistita, dragul meu jurnal. Probabil ca voi rezista pana cand imi voi vedea nepotei. Larisa, prima mea fiica, are gemeni, acum ii astept pe ceilalti… Probabil ca nu-ti voi mai scrie, apele vietii mele s-au linistit, acum ma pot oglindi fericita. „
P.S: Am repostat povestea, deoarece am modificato putin.
P.S2: Am scriso pentru un concurs, initial. Dar prea tarziu…
Fata Galbena, care Rade!
Am gasit acest filmulet pe blogul cuiva ( http://mariusica.wordpress.com ) si mi s-a parut foarte interesant… din pacate nu pot decat sa va dau linkul, dar merge si asa …
Drumul meu, Într-o zi cu Soare
E o zi frumoasă, soarele a ocolit vitejeşte nori şi acum străluceşte peste oraşul acesta prăfuit peste care nu mai vrea nimeni ploaie. Lumea e încântată de vremea aceasta caniculară, chiar dacă te sleieşte de toate puterile, nu poţi să nu-i admiri frumuseţea. Mingea acea galbenă plină de lumină se joacă cu endorfinele noastre, astfel că nimeni nu îndrăzneşte să se gândească macar la ploaie. Poate de acea nu mai vine, a vazut că nu e dorită, a plecat într-un loc mai bun pentru următoarea perioadă, să-şi vadă şi ea nişte priviri amorezate îndreptate spre cer cu o rugăminte fierbinte în ochi, o rugăminte care cere ploaie…
Mă îndrept agale spre centrul dragului meu oraş, unde se află clădirea. Mai degrabă complexul, sau mai simplu spus, locul unde trebuie să ajung. Lumea fericită de pe stradă te molipseşte efectiv, nu-ţi vine să crezi câtă lumină se strecoară în zâmbetele lor. Mai ales anumite zâmbete, nu ai cum să nu vezi cel puţin o faţă familiară pe drumul acela atât de populat, eu le văd zilnic. Când nu le văd, o stare ciudată de anxietate nepoftită se strecoară în gândurile mele. Da, îmi e dor de anumite zâmbete, dar văd că ele nu se prea sinchisesc să iasă odată cu soarele acesta de peste norii mei. Dar merg mai departe, chiar dacă mi-aş dori ca luminiţa aceea roşie să rămână mai mult, să pot cugeta şi vedea fără să am ţintă, dar am, aşa că merg mai departe, să întâlnesc şi privirile celorlalţi necunoscuţi…
P.S: incerc sa scriu cu diacritice, dar dupa cum observati nu chiar peste tot (gome ^_^)
Dansul Umbrelor
Un sat parasit, uitat in largul unei tari. E micut, exista si supravietuieste. Acolo, un loc pasnic, verdeata, lacasul celor care urla dupa liniste. Batranei la tot pasul, se aud suspinele lor inecate. Dar degeaba, sunt singuri. Cumva exista, dar sunt complet uitati. Dar cineva bantuie stradutele acelea inverzite si nebatute… Merge tiptil, observa o batranica, imbracata in negru, iese din biserica cu fata ingropata intr-o batistuta dantelata, e simpla si aproape invizibila datorita intunericului dubios de afara. Soarele e pe cer, dar parca si el se fereste de satul acesta secat de tinerete. Dar lumineaza suficient pentru a vedea cum danseaza umbra acelei batrane intunecate. Danseaza cu capul indreptat spre cer. Parca s-ar bucura de ploaie. Ciudat! Dintr-o data, fiecare umbra a fiecarui batranel intalnit danseaza. Cei doi care mergeau in directii diferite s-au transformat intr-o balerina si intr-un gentleman. Se arunca unul spre altul intr-o imbratisare a regasirii, iar acum savureaza melodia lenta a ploii adevarate care se revarsa ca o minune deasupra lor. Picurii se imprima in imaginea umbrelor, iar ei pornesc impreuna inspre zid, parasindu-si corpurile insangerate. Dar acela nu e singurul final fericit, la magazinul din colt a vazut o copilita care si-a sacrificat inghetata pentru forma labradorului de pe zidul de vis-a-vis. El da din coada si se arunca pe ea intr-o aruncatura care vroia sa fie o imbratisare.
Urmatorul dans merge pe tente rapide, fiecare umbra a fugit, au transformat piata centrala a oraselului intr-o sala de bal. Zidurile candva albe, acum pline de gauri, pierd bucati mari de tencuiala cand totul incepe sa se cutremure… Dansurile lor pline de viata darama imprejurimile. Pasii de tango se amesteca cu cei de salsa si vals. Un ecou al notelor darama totul, iar umbra noastra care urmarea scena se dizolva intr-o ceata care pluteste spre cerul acum intunecat. Ajunge pe luna si imprastie dansul si viata acolo. Daca te uiti la luna vei vedea ca are niste parti mai nedefinite. Cea mai mare pata palida intunecata reprezinta marele bal al umbrelor acum fericite…
Doar un Gest
Stropii de ploaie o loveau în faţă, la fel ca toată lumea, dar ea ignora totul şi fugea în continuare… De ce? opreşte-te, nu mai are rost să fugi, eşti obosită, fără vlagă, toată viaţa ţi se scurge din vene. Dar ea nu auzea pe nimeni, fugea în continuare cu gândurile ei. Hainele ei erau îmbibate cu apă, dar nu-i păsa. Îi era frig, dar nu simţea, un singur lucru putea să simtă şi anume sentimentele care au atacato fără milă în mijlocul oraşului acela înnorat şi ploios. Soarele ei fugise de pe cer cu aceeaşi viteză cu care norii plumburii s-au avântat în cerul ei. Oftează adânc şi dintr-o dată se opreşte, în faţa ei cineva păseşte şi o ia în braţe. Fără să zică nimic, fără să ştie cine e, îi răspunde. Dar apoi zâmbetul i se iveşte pe buze, ca un soare scăpat din nori, iar ea? Ei bine, o ia din nou la fugă, de data aceasta cu o ţintă. Da, cu siguranţă acesta a fost gestul care a salvato. Acum că a ajuns aproape de casă, poate pur şi simplu să meargă, ajunge în bloc şi liftul o aşteaptă, parcă… Ea urcă, dar nu mai coboară.
O Alta Steluta Pe Lista
Intr-o dupa-amiaza ploioasa un baiat istet de 15 ani, John Goddard, statea la masa din bucatarie in Los Angeles si scria cateva cuvinte pe o hartiuta galbena : “lista mea de-o viata”. Sub acest titlu isi notase 127 de teluri. De atunci el a tins 108 din ele. Uitati-va cu atentie la lista lui Goddard de mai jos. Ele nu sunt nici simple, nici usoare. Includ cucerirea celor mai inalte varfuri montane, explorarea unor fluvi uriase, partcurgerea unei mile in 5 minute, lectura operelor complete ale lui Shakespeare si citirea in intregime a Encyclopediei Britanice.
Exploreaza:
√ 1.Fluviul Nil
√ 2.Fluviul Amazon
√ 3.Fluvial Congo
√ 4.Fluviul Colorado
5. Fluviul Yangtze, China
6. Fluviul Niger
7. Fluviul Orinoco, Venezuela
8. Rio Coco, Nicaragua
Studiaza Culturile Primitive In :
√ 9.Congo
√ 10.Noua Guinee
√ 11.Brazilia
√ 12.Borneo
√ 13.Sudan (John a fost aproape ingropat de viu intr-o furtuna de nisip)
√ 14.Australia
√ 15.Kenya
√ 16.Filipine
√ 17.Tanganyika (Tanzania acum)
√ 18.Etiopia
√ 19.Nigeria
√ 20.Alaska
De Urcat:
21. Muntele Everest
22. Muntele Aconcagua, Argentina
23. Muntele Huascaran, Peru
24. Muntele McKinley
√ 25.Muntele Kilimanjaro
√ 26.Muntele Ararat, Turcia
√ 27.Muntele Kenia
28. Muntele Cook, Noua Zeelanda
√ 29.Muntele Popocatepetl, Mexic
√ 30.Matterhorn
√ 31.Muntele Rainer
√ 32.Muntele Fuji
√ 33.Muntele Vezuviu
√ 34.Muntele Bromo,Iava
√ 35.Grand Tetons
√ 36.Muntele Baldy, California
√ 37.Sa-mi fac o cariera in medicina si explorare (a studiat prevenirea si tratarea bolilor la triburile primitive)
√ 38.Sa vizitez toate tarile din lume(mai are 30)
√ 39.Sa studies indienii Navaho si Hopi
√ 40.Sa invat sa pilotez
√ 41.Sa calaresc un cal in Parada Trandafirilor
De Fotografiat:
√ 42.Cascada iguacu,Brazilia
√ 43.Cascada Victoria,Rodezia(urmarit de un porc mistret)
√ 44.Cascada Sutherlandm, Noua Zeelanda
√ 45.Cascada Yosemite
√ 46.Cascada Niagara
√ 47.Pe urmele lui Marco Polo si Alexandru cel Mare
De Explorat Sub Apa:
√ 48.Recifele de corali din Florida
√ 49.Marea Bariera de Corali,Australia(a fotografiat o scoica de 15 kg)
√ 50.Marea Rosie
√ 51.Insulele Fiji
√ 52.Insulele Bahamas
√ 53.De explorat mlastina Okefenokee si Everglades
De Vizitat:
54. Polul Nord si Polul Sud
√ 55.Marele Zid Chinezesc
√ 56.Canalul Panama si Canalul de Suez
√ 57.Insula Pastelui
√ 58.Insulele Galapagos
√ 59.Vaticanul (vazut pe Papa)
√ 60.Taj Mahalul
√ 61.Turnul Eiffel
√ 62.Grota Albastra
√ 63.Turnul Londrei
√ 64.Turnul inclinat din Pisa
√ 65.Izvorul Sacru din Chicken-Itza, Mexic
√ 66.Sa urce pe stanca Ayers din Australia
67. Sa urmez Raul Iordanului de la Marea Galileei pana la Marea Moarta
De Inotat In:
√ 68.Lacul Victoria
√ 69.Lacul Superior
√ 70.Lacul Tanganyika
√ 71.Lacul Titicaca,America de Sud
√ 72.Lacul Nicaragua
De realizat:
√ 73.Sa devin Cercetas Vultur
√ 74.Sa ma scufund cu un submarine
√ 75.Sa aterzez si sa decolez de pe un port-avion
√ 76.Sa zbor cu un balon cu nacela, propulsat cu aer cald
√ 77.Sa merg pe un elefant, pe o camila, pe un strut sip e un cal salbatic
78. Sa ma scufund dezbracat la 40 de metri adancime si sa-mi tin respiratia sub apa timp de 2 minute si jumatate
√ 79.Sa prind un homar de 5 kilograme si o scoica de 25 cm
√ 80.Sa cant la flaut si vioara
√ 81.Sa bat la masina 50 de cuvinte pe minut
√ 82.Sa sar cu parasuta
√ 83.Sa invat sa schiez pe apa si zapada
√ 84.Sa merg intr-o misiune bisericeasca
√ 85.Sa merg pe urmele lui John Muir
√ 86.Sa studies leacurile populare si sa le popularizez pe cele folositoare
√ 87.Sa strang trofee de elefanti, lei, rinoceri, maimute, bivoli salbatici si balene
√ 88.Sa invat scrima
√ 89.Sa invat jiujitsu
90. Sa predau la colegiu
√ 91.Sa privesc o ceremonie de incinerare in Bali
√ 92.Sa explorez adancurile mari
93. Sa apar intr-un film cu Tarzan(acum sustine ca acesta e doar un vis irrelevant, copilaresc)
94. Sa am un cal, un cimpanzeu, o pisica-tigru, o maimutica si un coiot(trebuie sa faca rost de maimutica)
95. Sa devin radioamator
√ 96.Sa-mi construiesc un telescop
√ 97.Sa scriu o carte (despre excursia pe Nil)
√ 98.Sa public un articol in National Geographic
√ 99.Sa am detenta de un metru jumate
√ 100.Sa sar de pe loc 3 metri
√ 101.Sa alerg o mila in 5 minute
√ 102.Sa cantaresc 80 kg dezbracat(si astazi cantareste tot atat)
√ 103.Sa fac 200 genoflexiuni si 20 de tractiuni
√ 104.Sa invat franceza, spaniola si araba
105. Sa studiez soparlele dragon din insula Komodo (barca s-a stricat la 20 de mile de insula L )
√ 106.Sa vizitez locul de nastere al bunicului Sorenson in Danemarca
√ 107.Sa vizitez locul de nastere al bunicului Goddard in Anglia
√ 108.Sa lucrez ca marinar pe un vas commercial
109. Sa citesc in intregime Encyclopedia Britanica (a citit parti mari din fiecare volum)
√ 110.Sa citesc Biblia din scoarta-n scoarta
√ 111.Sa citesc operele lui Shakespeare, Platon, Aristotel, Dickens, Thoreau, Poe, Rousseau, Bacon, Hemingway, Twain, Burroughs, Conrad, Talmage, Tolstoi, Longfellow, Keats, Whittier si Emerson (nu tot ce au scris ei)
√ 112.Sa ma familiarizez cu compozitiile lui Bach, Beethoven, Debussy, Ibert, Mendelssohn, Lalo, Rimski-Korsakov ,Respighi, Listz, Rahmaninov, Stravinsky, Toch, Ceaikovski, Verdi
√ 113.Sa ma deprind cu avionul, motocicleta, tractorul, surf-boardul, pusca, pistolul, caiacul, microscopul, fotbalul, mingea de baschet, arcul si bumerangul
√ 114.Sa compun muzica
√ 115.Sa cant “Claire de Lune” la pian
√ 116.Sa privesc ceremonialul de pasit cu picioarele pe jar (in Bali sau Surinam)
√ 117.Sa dau lapte unui sarpe veninos(Muscat de un sarpe cu clopotei in timpul unei sedinte foto)
√ 118.Sa aprind un chibrit cu o pusca de calibrul 22
√ 119.Sa vizitez un platou de filmare
√ 120.Sa urc pe piramida lui Keops
√ 121.Sa devin membru al clubului Exploratorilor si al clubului Aventurierilor
√ 122.Sa invat polo
√ 123.Sa calatoresc prin Marele Canion pe jos si cu barca
√ 124.Sa fac inconjurul globului pamantesc pe apa(de 4 ori)
√ 125.Sa merg pe Luna (“cu bunavointa lui Dumnezeu”)
√ 126.Sa ma casatoresc si sa am copii(are 5 copii)
127. Sa traiesc pana in secolul 21 (va avea 75 de ani)
P.S: aceasta poveste este extrasa din cartea “Supa de Pui pentru Suflet”( Chicken Soup for the Soul )
Tara
Tara, e o fata, e complicata, e imbufnata in clipa de fata, dar totusi se gandeste. Trebuie sa scrie o compunere, e tare ingandurata, afurisita aceea de imaginatie si-a luat talpasita ora trecuta, si-a golit camera si a fugit ca un adolescent suparat pe viata. Bineinteles ca o cauta, dar greu o mai gaseste, acum i-a dat de urma si dupa cateva minute zbuciumate de lacrimi interioare, o prinde si o aduce inapoi in camera ei. Apoi plictisita de lupta ei cu adevarat bizara se trezeste. Acum se uita pe geam, cauta elemente calmante pentru imaginatia ei inca suparata pe posesoarea ei. Dar el intra in clasa, e baiatul dupa care ii fuge ochii de mai bine de cateva saptamani. Isi scapa creionul din mana, in timp ce el pare sa nu observe, ea se cufunda intr-o stare dubioasa de levitatie interioara, pana si imaginatia s-a speriat cand a vazut ce simte, i-a dat un imbold puternic, dar ea a ramas acolo “hai, scrie odata, te ajut si eu fara sa ma rogi si nu-ti pasa” spuse cu naduf imaginatia care se simtea insultata, avea o fire cat se poate de monopolizanta pentru o simpla parte din intregul unui om. Niste ochii mari si goi se arunca in fata ochisorilor sticlosi care-l priveau inainte pe el, ea nu mai aude si nu mai prea simte, din pacate, chiar daca a primit o palma zdravana peste cap din partea colegei de banca. Acum s-a trezit si isi reia ideea, ramanad cu capul in nori, pe o alta planeta. Planeta ei cea mare, unde exista tot ce vrei, mai putin alti oameni. E oarecum placut pe aceasta planeta. Favorita ei este cea albastra, nu ma refer la Pamant ci la cealalta, cealalta planeta a ei. Acolo exista tot ce vrei, inclusiv altii oameni. Acolo e o alta viata a Tarei, si-a pus toate dorintele, visele si visurile in inima acelei Terre.
Broscutele
Acum am sa va spun o asa-zisa poveste. Acum ceva vreme a existat o broasca testoasa care a crescut, ei ii venise vremea sa urmeze cursul naturii si anume sa mearga sa le dea urmasilor ei viata. Dupa o calatorie istovitoare alaturi de celelalte broscute a ajuns pe renumita coasta de Azur… Acolo a incercat toata noaptea sa supravietuiasca, iar ziua, franta de oboseala incerca cu disperare sa se intoarca in mare, la racoare. Si nu dupa multa vreme a ajuns, ea a disparut, a luat-o valul si dusa a fost, inca nu am mai auzit de ea… Dar iata ca veni vremea micutilor ei, broscutele, sa-si inceapa micutele lor vietii indelungate. Mai intai a iesit un ‘baietel’, genul curajos care deschide drumul tuturor, el fiind fruntasul echipei. Cu multa pricepere si agilitate a iesit din nisip miscandu-si piciorusele cat de repede putea, sa ajunga cat mai repede in mare. In urma lui incepeau sa vina si ceilalti, dar una din ‘fetite’ s-a impotmolit in nisipul umed si incerca speriata sa scape, dar nu putea… Pasarile hotomane stiau de iesirea lor clandestina asa ca i-au atacat fara pic de rusine pe micutii, uni au pierit, dar multi au reusit sa fie rapizi si sa se strecoare printre ele. ‘Fetita’ a reusit sa scape din nisip intre timp, si alerga speriata cu o pasare mare avantandu-se in urma ei. Dar cand sa o prinda, ea a reusit sa alunece si a scapat-o direct in ocean, unde, pe moment, era in siguranta.
Dar din cauza emotiilor am pierdut-o si pe ea, credeam ca nu am sa o mai vad, dar peste ani si ani am gasit-o, acum nu mai era o broscuta oarecare, era broscuta adolescenta, detinea un rang mare, avand in vedere ca a ramas o broscuta de dimensiuni mici. Se pare ca de atunci trecuse prin multe peripetii, reusise cumva, sa scape din multe primejdii, dar din pacate isi mai pierduse doua surori si un fratior, ea ramanand doar cu surioara ei, care era mai copilaroasa si credea ca oceanul e cel mai frumos si pasnic loc de pe pamant, ea inca nu patise nimic si era foarte optimista cu privire la pescari, rechini sau alte creaturi necunoscute ale mari. Broscuta noastra a primit numele de Bely, iar surioara ei Kady. Dupa cum spuneam, Bely a trecut prin multe, a fost prinsa de pescari, dar cumva o bucata din plasa a fost rupta, iar ea salvata. A fost odata lovita de o cutie si si-a pierdut cunostinta, iar ea a cazut in groapa marianelor. Cand s-a trezit era inca acolo si era foarte intuneric, a spus ca a vazut un peste mare si urat cu un beculet atarnat de cap care se repezea spre ea in incercarea de a o prada. Dar ea s-a ascuns in cochilie si a stat asa plutind prin neant pana ce-a dat de un curent ce a purtat-o pana sus, acolo a iesit si a inceput repede sa alerge spre locul unde-si gasise lacasul alaturi de Kady. Se parea ca doar atata patise de cand am pierdut-o, celelalte primejdi fiind minore.
Am petrecut momente minunate cu ea, atunci cand imi arata imprejurimile sigure ale micului ei colt de ocean, am explorat tot felul de recifuri de corali, care mai de care mai multicolori, era minunat, poate va trimit cateva poze din vacanta, daca nu uit. Desi acele momente au fost minunate a venit si vremea cand eu trebuia sa plec pentru o scurta perioada. La inceput a fost bine, am fost noi mai suparate, dar ne vom reintalni, poate, candva…
Intr-o zi, cand Kady se plictisea, s-au hotarat sa exploreze putin mai departe de casuta lor, sa vada si ele ‘lumea’, dar Bely nu era tocmai de acord, dar pana la urma s-a lasat convinsa. Nu le venea sa creada ca pierdusera atata frumusete, ele stand intr-un coltisor atat de modest… Kady ca de obicei inota cat o tineau piciorusele in fiecare colt pe care-l gasea, incerca sa se strecoare prin tot felul de locuri pentru a vedea ascunzatorile pestisorilor, bietii de ei se imprastiau speriati de entuziasmul de nestapanit al lui Kady, ea fiind o broscuta testoasa. Pestisori avusesera de-a face doar cu broscute incete nicidecum cu astfel de specimene entuziasmate. Dar iata ca in zbenguiala lor nu au observat vaporul care pandea deasupra lor, iar cand se asteptau mai putin, o plasa le-a prins alaturi de alti pestisori si mai speriati care se zbateau sa scape, dar in zadar. Vazand ca ajung la suprafata, Bely se gandea ca in sfarsit norocul o parasise…
Dupa multe amintiri si imagini incetosate ele au ajuns intr-o lume noua. Credeau ca au scapat pana la urma. Dar totul in jur era ciudat, se putea vedea un cufaras mic cu bijuterii, undeva pe fundul oceanului acela nou si ciudat, dar cumva era prea mic si aproape ca sa fie ocean. Putin mai incolo au observat niste plante ciudate, nu mai vazusera asa ceva in ocean. Acum daca se uitau mai bine, nu se mai vedea nemarginirea aceea verde albastruie care se vede de obicei. Oare au ajuns la capatul oceanului? Se intrebau ele, auzisera multe povesti cum ca la capatul oceanului vei gasi mistere si povesti ascunse si nespuse, ele fiind de mult apuse, acum mai erau doar niste amintiri inflorite, dar cu un sambure de adevar bine ascuns. Erau mai speriate ca niciodata, sau asa credeau ele pana cand ceva mare si portocaliu cu cinci tentacule uriase se napusti asupra lor, o lua pe Bely, ea fiind cea mai micuta ca dimensiune si o puse intr-un alt capat de ocean, acolo incepu sa mearga in toate directile, dar mereu gasea ceva de care sa se izbeasca. Speriata cum era incepu sa inspire adanc si sa se gandeasca la o solutie. Dar nu reusea. Kady, din celalalt colt al lumi era mai speriata ca niciodata si se intreba unde e surioara ei.
Peste putin timp au ajuns in locuri si mai ciudate, dar din fericire au reusit sa ramana impreuna. Stateau amandoua intr-o chestie ovala, transparenta, era plina cu apa pana la un anumit nivel, acolo fiind doua pietre ca niste insulite minuscule, pe care, teoretic, trebuia sa stai. La inceput erau foarte speriate si uimite, dar incetul cu incetul nu se mai simteau decat singure. Nu credeau ca vor mai vedea intinderea nesfarsita verde-albastruie sau coralii multicolori. Ca sa nu mai spun de coasta de Azur, ele, ca si urmase, aveau datoria sa mearga acolo cand deveneau broscute adulte. Si aici, adica imediat, apar si eu in poveste. Eram in vizita la sora mea din strainatate, tocmai ajunsesem dupa un drum lung in care tot ce vroiam sa vad era un dus si aparatul de aer conditionat. Stiti, eram in Spania. Acolo fiind vara, au deasemenea niste calduri infernale. Nici nu ajunsesem bine la ea ca mi-a sarit ceva in ochii, erau noile animale de casa ale surorii mele. Era un acvariu mare in care inota un pestisor auriu, era imens. Dar acolo langa acvariul acela urias se afla unul cam la fel, daca nu mai mare, dar cu doua broscute speriate in el. Le reintalnisem pe Bely si Kady! Era si timpul sa le revad, dupa atata timp. Dupa numeroase proteste din partea nepoatei mele am reusit sa o pacalesc sa-mi dea broscutele in schimbul a… multor alte lucruri, cum ar fi o duzina de jucarii, dulciuri si o iesire exclusiva la zoo si delfinariu. Ce pot sa spun, am scapat ieftin. Nu dupa putin timp s-a incheiat si vizita la sora mea si era vremea ca eu sa plec, sa-mi conduc broscutele nerabdatoare aproape de locul de taina. Si intr-un final zbuciumat, am ajuns…
Trebuie sa va spun ca nu a fost usor in tot acest timp sa pastrez legatura cu personajele noastre, cu simtul aventurii al lui Kady si cu „gasirea” problemelor a lui Bely, ma mir ca am scapat complet nevatamate si fara victime colaterale, mai putin nepoata mea care m-a facut pe mine sa devin victima. Dupa cum v-am promis, voi arata si niste poze din vacanta si sper ca de data asta sa le revad mai curand si cat mai tefere pe broscutele noastre, care nu mai sunt broscute de mult timp.
P.S: aceasta incercare de poveste e scrisa de mine in urma cu ceva timp. sper sa va placa totusi
cine ce a spus