Jumătăţi complementare. Înger şi demon.
Frigul o înconjura,
O ataca şi o îngâna,
Iar ea, cea liniştită,
Stătea şi doar cânta.
Îsi ducea gândul cu o notă,
Noaptea o prindea în joc,
Lăsa vântul să o-ntreacă,
Spre al morţii joc de foc.
Dar focul o ardea,
Frigul o-ngheţa,
Dar el stătea şi îndura
Prins! de mişcarea sa.
Mişca arcuşul,
În sus, În jos,
Îl lăsa purtat de gândul,
Gândul lui cel de prisos.
Căci ei nu prea-i mai păsa
Şi pe vioară o agasa
Căci cum putea ea doar aşa
Să uite de privirea sa
Privirea lui ucigătoare
Mai mereu întrebătoare
Cum de s-a întâmplat acum
Ca el să poarte acel costum
Să-şi poarte inima îngheţată
Care trebuie alintată
Iar mai apoi uitată
Căci devine dezgustată…
De tot ce se întampla în jur
Când devenea acel om:
Arogant şi agasant, imatur…
Prea enervant.
Dar nu-i nimic,
Ea accepta,
Căci ei erau înger şi demon
Jumătăţi complementare.
O “Lady” în decedare.
O Lady a noastră,
A castelului vostru,
Stă întinsă şi rece,
Pe coridorul nostru.
E puţin cam moartă,
Oarecum prea îngâmfată,
Murind cu o expresie,
Ce o stăpâneşte întreagă.
E atât de rece! Îngheţată!
Prinsă în lumea ei,
A ciobului făr’ de speranţă,
Dar nu-i pasă,
Nu gândeşte.
Cel puţin, nu mai gândeşte…
Dar ea se mai ridică,
Cu ultima putere,
Împinge chiar solul ce nu-i mai dă viaţă,
Şi fuge şi aleargă
Şi încearcă în zadar,
Căci moartea-i aici
E acel dar!
E darul din urmă.
Pe care refuzându-l,
S-a întors singur,
Ne dându-i drumul…
Fetei cei reci.
Care nu mai simte,
Cum noaptea-i fierbinte
Şi cum viaţa stă cuminte,
Când înduri consecinţe,
Ale vieţii neajuns,
Care nu se lasă străpuns
De un singur răspuns.
Căci ea mereu întreabă
Şi vrea să afle degrabă,
Cum poate să-ntoarcă
Roata cu-n “parcă”?
Sa-i pună îndoieli
Spre a-o înveseli,
Pe ea cea pură,
De a nopţii anvergură.
Ce parcă se stinge,
Ce parcă se distinge,
Ce parcă se convinge,
Ce parcă se străpunge…
Căci ea dispare,
O vedem ca pe o mişcare,
Doar o simplă mişcare…
Ce devine un criminal,
Al unui alt final,
Căzând de pe al ei, propriu piedestal…
Acum s-a terminat,
Ea s-a mai calmat,
Nu mai e o Lady a castelului nostru.
Ea e o ea, cu sânge albastru.
Căci ea e moartă,
Complet decedată,
Nu mai luptă,
Şi astfel moartea s-aducă.
Ea s-a dus
Nu s-a ascuns.
Punţi alăturate… II
Le înjunghie,
Prin schingiuire,
Când sunt la ananghie,
Când fac vreo nelegiuire.
E crud şi insensibil,
Nu-i deloc accesibil,
Cand ceilalţi imploră,
El doar îi ignoră,
Pe cei nelegiuiţi,
Dar care pot fi înlocuiţi,
Iar mai apoi îmblânziţi,
Neputând fii răzvrătiţi.
Căci aşa e realitatea,
E doar simplitate,
E doar durere însângerată
Şi nu tot timpul disperată.
Căci îndurăm şi continuăm
Şi de ei nu ne luăm,
Ei sunt mari şi importanţi,
Noi suntem mici, insignifianţi.
Acesta e finalul lor,
Acesta e finalul nostru:
Doua punţi separate
Dar totodată alăturate.
Punţi alăturate… I
Se învârt, dansează,
Nişte piruete jonglează,
Cu luminiţe mici,
Toate venind, de departe de aici.
Mai stau să tresară,
Lumina lunii le înconjoară,
Dar el vine pe furiş
Şi se ascunde în luminiş.
El cam tot acaparează,
Lumina o cam micşorează,
Dansurile încetează,
Iar întunericul o demonstrează.
Demonstrează că a venit,
Că a venit să ia sfârşitul,
Dar umbrele ce tot jonglează
O scot la capăt, luminează.
Luminează printre ramuri
Gândurile cu aventuri,
Apoi pe toate le sugrumă
Şi spre moarte le îndrumă.
Căci el nu se mai ascunde,
Ucide totul în secunde,
Nu mai lasă vieţi deşarte,
Care să se creadă aparte.
Suflet Cu Renume
Işi uită, dar-şi aminteşte,
Că totul nu mai întinereşte.
Se tot pierde în zare,
Ochii-i devin mărgăritare,
Mărgăritare adânci,
Dar tari, ca nişte stânci.
Căci ochii lui cei înmuiaţi
Se sparg, vii, ca nişte disperaţi.
Iar apoi plânge şi râde,
De cele absurde,
Zbiară, şopteşte,
Cu culmile răzleţe.
Învie şi omoară,
Viaţa regelui de odinioară,
Viaţa regelui din el
Ce se trezeşte, cam tot din el…
Apoi vine şi zboară,
Se împiedică, coboară…
Se apropie, dispare,
Revine fără încetare.
Apoi vine şi pleacă,
Se-nchină se-nalţă,
Se ofileşte, înfloreşte,
Dar mereu străluceşte
Căci el va rămâne,
Suflet cu renume.
Doar o umbra nula.
Durerea mea
Imi striga non- stop,
Dar sincer va spun
Sa o astampar, Nu Pot!
Totul ma inconjoara,
Ma acapareaza, ma omoara.
Se intind si desprind,
Si fug la goana gafaind.
Si se intorc cu noroc
Si ma inghit pe loc
Si ma sorb dintr-o privire,
Cu o umbra pala de mahnire.
Iar eu ma avant in abis
Si-l gasesc ca pe un vis,
Cu-o greseala colosala
Il traiesc, frivola find.
Dar ma trezesc apoi buimaca,
Insangerata, indurerata…
Si ma ridic iar in picioare
Ca sa plec din nou la vale.
Acolo voi gasi un loc,
Un loc cu un dragut de foc,
Ce ma va incalzi pe loc,
Ca mai apoi sa faca “poc”.
Nu stiu cum de s-a intamplat,
Stiu doar ca mi-a pasat,
Ca el s-a dus si s-a ascuns
Si la mine n-a ajuns.
Dar il monopolizez,
Fara sa stiu ca-l cam ranesc…
Dar el tace si ma-ndura,
Caci “sunt doar o umbra nula.”
Repetă, încearcă, ameţeşte şi iubeşte!
Un gând,
Un vis,
Mai târziu şi o privire.
O amintire şifonată,
O întâlnire ratată.
Un alt gând,
Alte vise,
Alte priviri oarbe,
Alte amintiri,
Alte întâlniri,
Apoi un zâmbet,
Şi un sărut,
O îmbrăţişare,
Şi-un amurg.
Un gând de rău augur,
O noapte albă,
Şi un sfârşit.
O inimă crăpată,
Tare pătată.
Plină ochi de sentimente
Abureli şi amintiri.
Se încheie deodată
Şi renaşte de-ndată,
Cu o mare uitare.
Fie că vrea,
Fie că moare,
Ea se trezeşte.
Şi cu o mare grandoare,
Repetă totul din uitare…
Intr-un Final E Un Oftat
Noaptea ma trezeste,
Incet ea ma imbieste,
Spre a sufletului groaza,
In a ei mare oaza.
Dar ma ridic incetisor,
‘colo e un norisor,
Se apleaca incet
Sa ma duca in desert.
Dar vine inapoi
Cu povestea din noi,
Si ma atrage cu drag
Spre al mortii prag.
Suspin cu speranta
La a lumii viata,
Dar ma duc in tacere
Cu eternitatea cadere.
cine ce a spus