“Knock Knock”- See you soon
O sa merg la Bucuresti pentru cateva zile cu ocazia unei nunti importante… Nu am mai fost de anul trecut, dar se pare ca nu o sa vizitez nimic pentru ca nu o sa am timp. Si-mi place la nebunie parcul Cismigiu, deci nu e corect. Probabil ca o sa ma strecor afara dupa drumul ala infernal de 6 nenorocite de ore, ca sa iau si eu putin aer curat. Bine, nu va fi curat deloc, dar cel putin voi putea sa aleg eu directia.
Venind vorba, sper sa nu dau de multi nebuni, am auzit tot felul de povesti fantastice in ultima vreme. De fapt, am avut parte de unele chiar eu, dar o sa povestesc detaliat cand vin. Asta daca reusesc, cu toata nebunia din casa si cu toata nebunia de la scoala, ma cam indoiesc ca voi face ceva…
Cat despre blog, aproape ca-l las sa moara. Sunt intr-un fel inca pierduta, pentru ca am o multime de chestii semi- fictionale, povestioare aiurite si poezii pierdute pe care vreau sa le postez, dar nu stiu pe ce sa-mi axez blogul. Adica trebuie sa intre la o categorie, nu-i asa? Gen: intamplari cotidiene si poate rar ceva personal sau stiri din lumea interlopa sau chestii pur personale presarate cu cate o poezie pe ici, colo… Eu vreau de toate, numai ca ar fi aiurea, nu-i asa? Sau poate le pot incadra…
Oricum, va scriu in cateva zile, cel mult o saptamana. Iar acest articol este de “see you soon” ^_^. Impreuna cu o melodie foarte draguta:
Suflet Cu Renume
Işi uită, dar-şi aminteşte,
Că totul nu mai întinereşte.
Se tot pierde în zare,
Ochii-i devin mărgăritare,
Mărgăritare adânci,
Dar tari, ca nişte stânci.
Căci ochii lui cei înmuiaţi
Se sparg, vii, ca nişte disperaţi.
Iar apoi plânge şi râde,
De cele absurde,
Zbiară, şopteşte,
Cu culmile răzleţe.
Învie şi omoară,
Viaţa regelui de odinioară,
Viaţa regelui din el
Ce se trezeşte, cam tot din el…
Apoi vine şi zboară,
Se împiedică, coboară…
Se apropie, dispare,
Revine fără încetare.
Apoi vine şi pleacă,
Se-nchină se-nalţă,
Se ofileşte, înfloreşte,
Dar mereu străluceşte
Căci el va rămâne,
Suflet cu renume.
Leapsa :)
prima mea leapsa… sa vedem ce-a iesit 
1.Ce îţi place să faci atât de mult, încât ai plăti pentru asta?
* imi place sa stau, sa ma gandesc la toate lucrurile posibile si imposibile, de la persoane la povesti fantastice… pentru unii e pierdere de timp, pentru mine e un fel de a gandi
2. Dacă ai afla astăzi că mai ai de trăit exact 5 ani, ce ai face începând de mâine?
* as lasa totul balta, mi-as lua inima in dinti si i-as spune tot (i know who), iar apoi as cugeta lamentabil la alegerea unui lucru din duzina „am de gand sa…” si mai presus de toate, as face tot ceea ce stiu ca in alte circumstante nu as face
3. Dacă ai câştiga un milion de euro neimpozabil, ai continua să faci ce faci acum?
* nici gand, as calatori in toata lumea, as cheltui o groaza de bani pentru a incerca diferite lucruri, de la scufundari la alpinism si ritualuri ciudate… si mi-as lua carnetu’ mai devreme.
4. Peste 15 ani, ce-ai vrea să scrie pe prima pagină despre tine, în cel mai important ziar din ţară? Care ar fi titlul articolului?
* „a luptat si dorinta i s-a implinit”
5. Ce vrei să spună prietenii tăi despre tine la ceremonia ta funerară?
* „a existat si se va stii mereu”
6. Dar pe piatra ta funerară ce vrei să scrie despre tine?
* „niciodata sa nu spui niciodata”
7. Când erai mic, ce le răspundeai celor mari la întrebarea: Tu ce vrei să te faci când vei fi mare?
* sincer, intrebarea mi-a dat de gandit, caci nu-mi amintesc sa ma fii intrebat cineva vreodata asa ceva… (daca ma insel si o sa-mi amintesc, voi corecta)
8. Ce ai face dacă ai şti absolut sigur, dincolo de orice dubiu, că este imposibil să eşuezi?
* as trai… as simti totul pe propria mea piele fara sa ma tem, pentru prima data in viata
9. Ce-ai vrea să le spună copiii tăi nepoţilor tăi despre tine?
* vreti sa stiti cine a fost bunica voastra? (sa speram la un”da!”) Atunci am sa va spun o poveste frumoasa…
10. Dacă ai putea acum să te proiectezi în viitor, în ultima zi a vieții tale și să îți iei un interviu, care sunt trei întrebări pe care ți le-ai adresa?
* ai regrete?
* cui ai vrea sa-i multumesti?
* daca ai afla ca aceasta e ultima zi din viata ta ce ai mai face?
am gasit-o pe http://22minutes.wordpress.com
o poate lua cine doreste 
O Pamanteanca Abatuta. Partea a III-a
Iar de aici, viata ei a tot strabatut bariera normalului cam de trei ori pe saptamana. La ce ma refer? Simplu. Aceasta a fost prima ei experienta meta… a inceput sa vada licurici pe la geamul ei, ceea ce e imposibil, asa ca s-a gandit ca nu erau chiar licurici, apoi a inceput sa vada fragmente nedefinite de culoare care sopteau. A continuat asa pana la intalnirea semi-zanei in aceea cafenea…
Fiind furtuna, era peste tot plin, dar gasise unul liber in capatul holului. Acolo era o masuta micuta de lemn, avea niste ornamente frumos pictate manual cu diferite culori. Credea ca e o crima sa se strice o asemenea masuta punand tot felul de bauturi calde sau reci pe ea, mai ales ca nu se gandea nimeni la asta. Neavand semnal la telefon si neramanand cu suficienti bani pentru a lua un taxi, se hotara sa ramana aici o vreme si sa-si citeasca cartea (shakespeare- poezii). Ar fi vrut ceva mai dinamic, ca hamlet sau visul unei nopti de vara, dar din pacate s-a ales cu poeziile lui. Trecuse ceva timp, pana cand o pereche de picioare ude leoarca intrara in separeul ei alaturi de baiatul visurilor ei. Arata de parca facuse un dus imbracat, dar si cu apa picurand din parul lui, arata tare dulce cu gropitele acelea. De aici, povestea isi urmeaza cursul normal, facand conversatie in locul acela inghesuit si parfumat, amandoi simtindu-se ca intr-un cort indian din cauza acoperisului tuguiat de deasupra lor, care la randul lui avea niste copi ale picturilor lupestre din pesterile stramosilor nostri decedati. Chestia ciudata fiind faptul ca nu intelegeau legaturile dintre indieni si oameni pesterilor. Find singuri, teoretic, au inceput sa vorbeasca, au aflat ca aveau o gramada de lucruri in comun, el ii arunca numai zambete, iar ea radia imprastind toata ploaia, care apropo, se si oprise… iesisera de acolo, platind cele doua latte-uri.
Venind vorba, aveau gusturi selecte despre cafea, din moment ce vorbim despre o ceainarie.
Pana la urma au plecat grabiti, uitand sa faca schimb de numere de telefon.
“Of, nu e corect, de ce eu?” Isi spunea intruna fiind cu capsa pusa fiindca nu era la fel de frumoasa ca fetele din revista aceea de adolescenti proaspat cumparata. Credea ca daca ar fi aratat ca tipa de pe coperta ar fi avut o sansa cu el… iar el, in celalalt capat de oras: “cat de ametit am putut sa fiu, tipa aceea era super, nu am reusit in viata mea sa ma simt atat de bine cu o fata, iar papagalul acela de prieten al meu le-a spus tuturor ca am facut-o intr-o ceainarie cu o urata. Dumnezeule, de unde naiba a reusit sa scorneasca asa ceva?” Cu gandurile imprastiate dupa o zi, care ar fi foarte bine si politicos descrisa printr-un “fiasco total” au ajuns in statia aceea nenorocita de autobuz. “Parca suntem in Londra, ce dracu e cu ploaia asta?” Isi spune pamanteanca… “nu din nou, am promis ca nu mai injur, nu e prea feminin.” Curand dupa conflictul interior al pamantencei, un troleu pe jumatate dezmembrat opreste intr-un final in statia aceea intr-adevar nenorocita…
- Biletele la control va rog, spune un barbos uracios catre ea.
- Da, sigur, o clipa, am abonament. Era atat de fericita ca-si facuse abonamentul in ziua aceea, cu o zi in urma primise o amenda sanatoasa, reusind cu greu sa scape fara proces verbal dupa ce mimase ca lesina ca sa scape de ei. Proasta idee. S-a ales cu o perfuzie nedorita la urgente si cu un controlor mare si furios care o astepta… cauta ce cauta, geanta ei zornaind vesela cu o punga de maruntis inutil in ea, in timp ce portofelul care ar fi trebuit sa fie acolo era de negasit.
- Domnisoara, aveti sau nu bilet?
- Da, am abonament, azi mi l-am facut. Trebuie sa fie aici, pe undeva… “sper”.
- Foarte bine, nu aveti, atunci dati-mi va rog taxa de 20 de lei si se rezolva.
- Pai se pare ca nu-mi gasesc portofelul, mai stati o secunda.
Tragea de timp disperata cotrobaind din ce in ce mai adanc prin geanta aceea uriasa, care luase, in imaginatia ei, forma unei gauri negre care-i fura lucrurile impreuna cu soarele acela frumos, care-si avea de fapt locul, sus, pe un fond deschis (la culoare) si senin.
Privind dintr-un punct obiectiv, as spune ca draga noastra pamanteanca este ori tare zapacita ori in momente lungi in care “pleaca cu sorcova”. Dar banuiesc ca acesta e farmecul ei, care da roade in multe minti, caci in clipa aceea troleul opreste la o alta statie, de unde urca acelasi tanar cu plete imbibate in apa.
“Controlorilor, feriti-va, azi am legitimatia cu mine. Nesuferitilor, azi nu-mi dati amenda”, jubileaza el in gand, bucurandu-se ca nu e el cel incoltit acolo in spate… “Dar stai! E ea, nu-mi vine sa cred, trebuie sa o scot de acolo, nu arata prea fericita”
- Nu va suparati, dar ea e cu mine, spune el cu un zambet trufas pentru faptul ca are o legitimatie pe care pot merge doua persoane.
- Cum asa? A-ti intrat in troleu la statii diferite.
- Da, stiu, dar trebuia sa ne intalnim.
Vazand ca nu mai au ce face si avand niste cetateni curiosi care nu intelegeau de ce atata tam-tam pe tema aceasta, au scapat.
- Vai, iti multumesc, credeam ca o sa mor acolo, nu mai aveam niciun ban si vroiau sa ma duca la sectie si sa-mi faca proces verbal.
- Cum de nu aveai bani?
- Mi-am pierdut portofelul, cu tot cu proaspatul si platitul meu abonament. Spuse ea cu o voce amarata.
Putin mai tarziu ei inca mai discutau, parca se cunosc de o vesnicie, fac schimb de numere de telefon si isi iau la revedere in fata scarii pamantencei, dar nu oricum, ci cu un sarut in coltul gurii. Ea se inroseste, iar el zambeste. In clipele acestea inima vroia cu tot dinadinsul sa fuga spre bratele lui. Iar el, ei bine, el statea acolo, in toata splendoarea lui cu ochii atintiti spre fata ei timida dorindu-si sa o ia in brate. Dar nu putea. Si ea avea acelasi sentiment confuz. Dupa ce s-au despartit, gandurile lor si-au luat cursul logic si au realizat ca intre ei, in mod ciudat, e ceva mai mult decat o simpla prietenie. Nu credeau ca sunt doar indragostiti, amandoi au mai avut de-a face cu iubirea aceasta frivola, asa ca au ajuns la o concluzie unanima, ca vor fi prieteni. Dar nu doar prieteni, nu persoane care se cunosc si care se saluta cand se vad pe strada. Ceva special, mai presus de prietenie, dar mai prejos de iubire. Credeau ca e mai bine asa, altfel ar putea pierde totul, iar ei se simteau atat de bine in preajma celuilalt incat ar fi fost o tragedie, mai ales pentru micuta noastra pamanteanca, care e deja cu moralul la pamant…
Visul acela al ei fusese ciudat, fusese intr-un mod inexplicabil aproape real, iar ea atunci tanjea dupa el. Era o cearta nesemnificativa, dar totusi importanta. Noroc cu semi-zana noastra care a avut in secret grija de ea in noaptea aceea atat de nuantata de monocromaticile de negru si alb. Dar de atunci supararile ei au revenit, poate la fel de dureroase pe scara durerii, dar cine poate stii asta, daca nu chiar ea…
Dar intr-o zi, ceva s-a intamplat, pamanteanca plangea. Era noapte, iar ea era singura in parcul acela mare pe o banca ratacita printre copaci. Si totusi, el era acolo, printr-o minune, el era acolo pentru ea, pentru prima oara in astfel de momente, cineva era acolo numai pentru ea. Era suparata, foarte suparata, tocmai a murit una din cele mai importane persoane din viata ei, persoana care a stiut sa o sprijine, in felul ei ce-i drept, cand era pierduta. Cum s-au intalnit aici in parc? Un mister… pur si simplu a fost aici pentru ea. Iar ea, cu inima franta incepu sa planga, incercase in zadar sa-i explice ceva printre sughituri, nu era o plangacioasa, dar nu se putea abtine. Dupa un timp inceta, si epuizata adormi in bratele lui…
- Neata strain-o, cum te simti?
- Cred ca bine, dar unde sunt? Ce s-a intamplat? Spune pamanteanca noastra buimaca, dar care-si repeta intruna “nu-mi amintesc ce am tot vorbit ieri, stiu ca am spus numai prostii”
- Nu-ti amintesti? Ai lesinat, te-am adus la mine, m-am gandit ca ar fi fost mai bine sa te aduc aici decat pe jumatate lesinata la tine acasa.
- Poftim?
- Stai linistita, te-am scos, am vorbit cu o prietena de-a ta. De fapt lui ii placuse faptul ca a avut-o alaturi, oricum mintea ii umbla numai dupa ea.
- Bine atunci, cred ca e in regula, desi banuiesc ca am fost o pacoste.
- Mai bine lasam asta pe mai tarziu, ar fi bine sa mananci ceva.
“Nu e bine, n-a negat…” isi repeta disperata pamanteanca.
O Pamanteanca Abatuta. Partea a II-a
Conversatia aceasta strapunge cumva barierele confuze ale pamantencei. Ea se reridica usor la viata. Acum il poate vedea clar pe taximetrist, sau atat cat se poate vedea, din moment ce e si el semi-transparent. Nu intelege ce naiba se petrece. De cand s-a asezat la cafeneaua aceea amarata s-a intors lumea cu susul in jos… “Poate a fost cafeaua otravita, si nu am murit pentru ca nu am baut din ea prea mult, deci acum sunt doar drogata… Dar stai, cum doar drogata, de ce pare totul atat de real. Chiar daca astea ar fi halucinatii nu ar trebui sa le simt asa. Dar eu nu am avut niciodata halucinatii, de unde sa stiu cum ar trebui sa fiu? Hai sa fiu eu, treaza deocamdata, ma pot scufunda mai tarziu dupa el.”
- Unde mergem?
- S-a trezit frumoasa din padurea adormita, intr-un final… cum te simti?
- Ce frumoasa? Ce padure?… Stii ceva, nu-mi spune asta acum. Unde mergem?
- Pai la tine acasa, ai spus ca stai pe salcile ametite.
- O doamne, nu eu stau acolo, desi strada aceasta suna mai ciudat ca niciodata in clipa de fata. Cine inventeaza numele astea? Se gandeste ea oripilata, tot e bine, macar atentia ei nu se indreapta spre el…
Si acum, ca o paranteza, lumea momentana din clipa de fata nu e chiar reala, sau cel putin numele strazilor nu sunt reale… de fapt, nici macar eu nu stiu ce e real si ireal pe aici. Fiti cu ochii in patru la semne. Poate vom afla…
- Asta spuneam si eu… bombane taximetristul afirmativ.
- Dar unde mergem atunci?
- Zi unde stai.
- Nu ma pot intoarce azi la mine acasa, daca puteam nu ma mai opream in toiul noptii pe ce stiu eu ce strada ratacita. Lasa-ma sa cobor, ma duc sa ma plimb.
- Sa te plimbi? Acum? Nici gand, mergem la mine, eu stau pe salcile, chiar vis-a-vis de strada aceea.
- Minunat… dar chiar nu trebuie, ma descurc
- Nu te las sa umbli de nebuna pe la orele acestea, sunt numai nebuni pe strada.
Probabil ca eu sunt cea nebuna ca sunt aici, cu ei, in situatia asta… hmm, strazile ar fi sigure, dar fie… nu am chef sa umblu de bezmetica in toiul noptii.
- Avand in vedere circumstantele, banuiesc ca nu am de ales. Foarte bine atunci…
- Deci am stabilit.
Dupa alte cateva minute de liniste taximetristul incepe sa ne povesteasca despre el si cum a murit. Se parea ca se innecase pe mare, era intr-o misiune “secreta” cand s-au scufundat in mod tragic. Nimeni nu stie cum s-a intamplat, dar el avea o idee absolut “geniala” despre o manevra complotista la adresa guvernului…
- Dar pe mine nu ma prea deranjeaza, e chiar placut sa fi fantoma, am slujba aceasta usoara de taximetrist. Acum imi pot veeda copii mai des ca inainte. Am 5 copii, vreti sa-i vedeti?
Dupa numeroase proteste politicoase am reusit sa-l convingem sa nu ne duca chiar acum sa-i vedem, dar in schimb s-a multumit sa ne indoape cu fotografiile unor copii dolofani si blonzi. Era evident ca semanau cu tatal, avand in vedere ca nu aveau aceeasi mame. Cu exceptia gemenilor.
“Cred ca am un deja-vu din cartea lui Will Self. Ceva de genul acesta a patit si tipa aceea cinica care tocmai murise. Numai ca ea avea macar un ghid mortuar care arata a om nu a semi-zana. Desi taximetristul pare cam la fel… dar stai, eu nu sunt moarta, nu-i asa? Adica pana acum nu am mai pus problema in felul acesta, dar ar fi singura idee logica… sau ar fi singura ilogica?”
- Am ajuns.
- Da, multumim de drum. La revedere! Spuse cu un glas aproape entuziasmat de gandul de a scapa de taximetristul acela prea vorbaret…
Taximetristul, desi nu l-am prezentat prea detaliat, este, sau mai degraba a fost, o persoana importanta intr-unul din razboaiele mondiale. Numele lui e Philippe P. A trait cam 95 de ani, acum se tine destul de bine la cei aproape 60 de ani fantomatici. Copii lui par blonzi, deci presupunem ca a fost si el. Cam atatea am aflat din legitimatia de taximetrist teritorial. Dar va spun un secret, era vestit pentru egocentrismul lui si pentru functia lui de sef al statului in Franta. Iar complotul care l-a ucis se refera la sentinta lui de condamnare. Desi era caracterizat ca o persoana traditionala, trebuie sa va spun ca asta era atunci, in timpul anilor lui pamanteni…
Ca o alta paranteza tarzie, eu sunt povestitorul intarziat care a uitat sa se prezinte, voi veni cu niste notite cand mi se nazare.
Traverseaza strada spre blocul ei, e unul destul de vechi cu patru etaje si trei camere pe partea dreapta in timp ce partea stanga are patru camere. “Cel putin nu vom fi inghesuite, ma gandeam ca sta intr-o garsoniera.”
- Tada, aceasta e apartamentul meu. Din fericire, tatal meu e bogat, e un arhitect renumit, asa ca ma intretine, ca dovada a iubirii lui pentru mama. A spus toate aceastea intr-o maniera ciudata, dar a ignorat-o. Pamanteanca nu vrea sa stie mai multe decat stie deja…
Semi- zana noastra se referea la parintii ei, care desi au trait o poveste de dragoste acum cateva secole, ei inca mai traiesc, iar povestea lor de iubire s-a incheiat. Se pare ca s-au saturat unul de celalalt dupa numai 3 secole. Astfel ca acum sunt divortati si au grija de mica lor semi-zana, dar complet buna cat timp ea isi cauta de lucru printre opresorii societatii.
- Acesta e camera ta, poti sa faci si dus, baia e inainte si la dreapta.
Face un dus si se culca, nu mai vorbeste cu zana si nu se mai gandeste la fantomaticul taximetrist, nu se mai gandeste nici la el sau la ce a spus, isi va lua gandul de la tot si se va trezi cel tarziu maine…
L-a vazut acum cativa ani pentru prima oara. Era genul de baiat foarte de treaba care asculta mult rock. Avea niste plete lungi si brunete si un zambet dulce. Daca-l vezi ti se pare dragut si ti-ai dori sa se uite la tine, cel putin asta vroia pamanteanca la inceput. Adica sa-l cunoasca. Nu stia cum il cheama, cine e, de unde e si ce naiba e cu el! Stia doar cum arata si stia ca instinctele lui privind firea lui nu o vor insela. Era o zi de toamna. Incepuse optimista, afisand un soare mare care imprastia o lumina calduta, asa ca plecase bine-dispusa de acasa. Se plimbase prin oras in cautarea cadoului perfect pentru o prietena. Dar nu a fost sa fie, pana spre lasarea serii a inceput o furtuna. Ploua cu galeata, iar tunetele erau acompaniate de cele mai spectaculoase fulgere, dar toate provocau dezastru in calea lor. Nu putea pur si simplu sa plece de nebuna prin ploaie acasa, asa ca s-a adapostit in primul loc gasit, si anume intr-o ceainarie ciudata, care era intr-un subsol dubios fiind plin de separeuri.
O Pamanteanca Abatuta. Partea I
Din cate observ, suntem intr-un oras oarecare, pe un bulevard. Se intrevede la orizont o pamanteanca obisnuita si ingandurata. Daca ne uitam cu atentie, am putea sa observam ca e doar adolescenta, care are o moaca de copil matur bosumflat.
Am ajuns intr-o cafenea ratacita care mai e si non-stop pe deasupra. O masa prafuita din cherestea alaturi de doua buturugi pe post de scaune. Un aer cald si imbacsit de agitatia orasului se revarsa pe acele stradute inghesuite. Sunt pline de povesti si ganduri nerostite. Toate razbat disperate din toate intunecimile colturilor prezente. Intregul decor imbie melancolia, astfel ca pamanteanca e in elementul ei…
Apare ceva, un necunoscut, care ia loc la masa pamantencei. Nu spune nimic, isi comanda o cafea si asteapta. Iar pamanteanca noastra, pierduta, incepe sa vorbeasca, mai mult singura ce-i drept…
- Am scris, rescris, sters si taiat… fiecare gand l-am analizat, fiecare moment, fiecare incercare se sparge intr-un oftat. Cred ca-mi pierd controlul, cred ca alunec. E cald, foarte cald, dar cumva eu reusesc sa stau pe un iceberg. Ba nu, eu stau pe ceva plat, ca un patinoar minuscul care leviteaza.
- Leviteaza? Cum leviteaza? Sau mai degraba deasupra carei, cui marete lumii leviteaza?… Si ce e acela un patinoar?…
- Pai… deasupra nimanui, de ce? Si cum adica ce e acela un patinoar? Intreaba ea cu o privire perplexa, dar apoi indiferenta… Pai el pierde timpul, e mai degraba un alt univers, in care a avut loc alt Big-bang, in care exista o singura planeta. O singura planeta mica si degerata care, culmea culmilor, e al naibii de plata, mica, subtire si periculoasa. Aluneci pe ea…
- Cum reusesti sa aluneci? Agata-te, nu e prea tarziu…
- Pai imi pierd controlul, mintea si gandurile care probabil ma definesc.
- Cum poti sa pierzi atat de multe in asa putin timp?
- Pur si simplu, azi le vezi, iar maine zboara.
Cu un gest a lehamite din mana, de parca ar da la o parte o musca enervanta spune:
- Chestile acestea sunt din tine, nu zboara.
- Ba da, zboara, acum le vezi, si na, acum nu le mai vezi. Spune cu o privire fugara de adolescenta nebuna neinteleasa in timp ce loveste masa.
- Nu te cred! Si isi scoate limba la ea cu o mutra mica si indignata.
- N-ai decat, cu atat mai bine, avand in vedere ca vorbesc cu o fantoma. Spune ea mai mult in gluma.
- Sunt doar jumatate fantoma, asa sa stii. Spuse din nou ciudata creatura care acum se bate in piept cu mandrie. Adica ce vina am eu ca tatal meu e fantoma, iar mama zana. Desi povestea lor e fascinanta pentru oricine nu e in postura mea de persoana opresata de societatea inadaptata a zilelor noastre. Au o poveste interesanta…
- Aha… deci stai sa pricep, tu esti o creatura mica semi-fantoma care-mi tine mie lectii pe tema lucrurilor adevarate sau false? Ca sa nu mai spun despre faptul ca port aceasta conversatie…
- Prima parte e corecta, dar nu inteleg partea a doua. Adica eu chiar cred ca delirezi putin.
- N-am decat… si care e magica poveste a celor doi indragostitii?
- Poftim?
- Parintii tai, ai spus ca au o poveste nu stiu cum…
- A, da… Pai legile de atunci interziceau cu desavarsire orice alianta de orice fel intre creaturi diferite. Era o ura socanta intre fantome, spiridusi, elfi, spirite… cea mai bizara era cea dintre spirite. Spiritele erau cu gramezile, de la cele ale copacilor pana la cele ale oamenilor sau lucrurilor. Erau atat de apropiati si totusi li se interzicea cooperarea… dar nu despre asta vorbeam. Iti spuneam despre parintii mei care au trait cea mai frumoasa poveste de dragoste interzisa. De fapt, se spune ca un faimos dramaturg al pamantenilor s-a inspirat din povestea lor. A fost singurul care a reusit sa descopere lumea paralela a zilelor de atunci.
- Iar ai deviat de la poveste. Raspunse pamanteanca oarecum plictisita si oarecum socata de luciditatea si complexitatea lucrurilor care se petrec momentan in jurul ei. De fapt, nu prea ii pasa de povestea creaturii, dar spera ca astfel o va lasa in pace.
- Da, da, ai dreptate. Dar nu prea am ce sa-ti povestesc din moment ce eu nu apar in povestea pamanteanului vostru. Citeste si tu putin, vei gasi povestea in cartea aceea cu oamenii aceia. Adica s-au iubit in secret, m-au nascut pe mine, am fost salvata de cineva, iar parintii mei cica au murit intr-un mod tragic si stupid, desi deocamdata sunt cat se poate de vii. Gata, sfarsitul povesti. “De unde sa visez ca ma va intreba despre parintii mei, nu-si da seama ca nu am chef sa vorbesc despre ei…”
Un oftat adanc o scutura puternic pe aceasta pamanteanca deziluzionata. Se ridica, arunca niste bani pentru cafeaua chioara si o ia la trap. Intr-un mod stupid, ea are lacrimi in ochii, parca se transforma. Parca nu mai are fata de adolescenta matura, acum arata ca o adolescenta obisnuita. Una cu inima franta. Semi-zana noastra ii urmeaza gestul si dintr-un avant al bratelor pleaca dupa ea. Pamanteanca nu o observa, suspina incetisor cu capul in pamant, iar semi-fantoma noastra se roteste in jurul ei ca un roi gigantic si nespus de enervant. Se pare ca asta crede si ea, caci se opreste in loc, isi sterge lacrimile cu maneca si urla:
- De ce ma urmaresti?
- Nu prea am ce face in seara asta, mi s-a anulat intalnirea
Auzind cuvantul intalnire, pamanteanca se pierde pentru o fractiune de secunda, dar se trezeste la timp sa-i raspunda
- Tu? Intalnire? Cu ce? Cu un spiridus pe nume Dobby?
Din pacate sarcasmul pamantencei e cam nereusit, ceea ce e destul de neobisnuit. Astfel ca singura ei replica e nespus de jalnica…
- Da, il cunosti?
Si inainte ca pamanteanca sa raspunda oripilata si cumva amuzata, semi-zana noastra incepe sa turuie entuziasmata, dar nu pentru mult timp…
- E adorabil si e exact genul meu, e mai scund. Dar e un nesimtit notoriu, ne intalnim de cateva luni si am aflat ca ma inseala cu o zana get-beget. Mai e si frantuzoaica, blondina aceea mica si stafidita… dar e totusi superb.
Se uita cu ochii mari la semi-fantoma noastra suparata si nu ii vine sa creada. “Ce naiba se petrece aici?” In timp ce cuvintele creaturii se luptau degeaba cu morile de vant in incercarea de a ajunge la capul plin al pamantencei, ea observa o chestie si mai bizara. Si anume ca zana a tacut.
- Nu arati prea bine, unde stai? Ar trebui sa te conduc acasa.
Dar inainte sa raspunda, din nou, fantoma scoate un telefon mobil si suna la taxi. Taxi care ajunge surprinzator de repede, dar lucrul al naibii de ciudat este faptul ca e o masina. Se urca amandoua si ii cere din nou adresa (salcile ametite).
- Eu stau pe stejarii amutiti. Iti vine sa crezi ca aceste strazi exista? incepe taximetristul sa vorbeasca in timp ce dadea un pumn zdravan volanului. Lumea aceasta se duce de rapa, va zic, daca mai vad un singur calaret fara cap furandu-mi volanul, il voi strange personal de gat. Nu inteleg ce au impotriva fantomelor.
- Stiu exact ce vrei sa spui, eu sunt semi-fantoma. Toata lumea ma impunge si ma trimite de la un departament la altul. Nu-mi gasesc un job nicaieri. Oricunde merg nu sunt binevenita, spun ca nu se incurca cu “semi”. Macar tu ai doar calaretii pe cap.
- Esti semi? Nici nu am observat, ai incercat sa te dai drept fantoma totala?
- Bineinteles, dar aripile ma dau de gol.
- A da, credeam ca sunt ale prietenei tale…
” To Be Continued”
Fluturasi! Si…
O poveste începe cu “a fost odata ca niciodată” şi se termină după mult mult timp cu “şi-au trăit fericiţi până la adânci batrâneţi”. Şi totuşi, acolo nu e nicicum vorba de fluturaşi, majoritatea trăiesc o zi. Cum ar trebui să se termine povestea lor? “Şi-au trăit fericiţi până a apus soarele?” Într-un fel nu e corect pentru ei, noi avem ani întregi şi tot degeaba, mulţi tot inutil trăiesc, dar ei? Aşa micuţi, coloraţi şi drăguţi, zboară mereu din floare în floare, bucurându-se de singura lor zi. Razele nevinovate ale soarelui îi aruncă într-o strălucire magică. Dar totuşi, dacă în singura lor zi de viaţă, fluturaşii nimeresc o zi înnorată, unde soarele se ascunde, iar fluturaşii îşi pierd farmecul zborului lor inocent datorita vântului hain care se arată în unica lor minune de existenţă. Ei ce pot să mai facă?
Probabil că vă întrebaţi de ce naiba am ales un subiect atât de “inutil”, pentru uni. Sau alţi ve-ţi veni cu idei absolut “geniale” gen: “lasă că-i avem pe cei de noapte?” Bineînţeles că nu o să-mi petrec restul vieţii printând pliante cu salvaţi fluturaşii, întemeiaţi planeta soarelui veşnic sau altele, e doar o… o idee, un gând şi o metaforă. Unde bat? Simplu, mă gândesc la multele situaţii în care spuneai sau gândeai “oare cum reuşeşte? /Ce nasol, nu ştiu ce-aş face dacă aş fi în locul tău”. Am fost de câteva ori în situaţii mai grave şi toată lumea mă compătimea sau se uita la mine cu nişte ochii mari de parcă tocmai am salvat terra de la o distrugere iminentă. Şi totuşi, aşa făceam şi eu la rândul meu, până când mi-am dat seama că poate nu e totul atât de groaznic sau fascinant, că poate până la urmă chiar suntem toţi doar oameni. Adică am păţit o chestie ciudată, cineva a fost într-o situaţie super nasoală şi mă tot gândeam că dacă aş fi fost în locul ei/lui nu aş fi reuşit. Dar iată ca “dorinţa” mi s-a împlinit şi am ajuns în situaţia ei din neatenţie. Nu a fost chiar atât de rău, mă gândeam la cum am compătimit şi eu la rândul meu şi cum pe urmă am trecut peste. Deci până la urmă timpul chiar este un vindecător bun, chiar dacă nu are habar de “make-up”…
Ce Cred Eu!
-spune-i criza adolescentina daca o sa te simti mai bine, dar taci-
Nu inteleg nimic din lumea asta. Ne nastem, toata lumea e fericita de asta, sau nefericita, depinde de cum iti nimeresti familia, doar de! Norocul ti-l faci singur… Adica de aceea stai inchis acolo 9 luni, ca sa te gandesti cum sa-ti faci norocul mai bun in viata ce va urma si de care tu nu ai habar. Apoi trebuie sa inveti sa traiesti, sa-ti bati capul cu chesti care nu-ti aduc nimic, sa mergi la scoala si sa fi cineva, sa-ti faci familia fericita si mandra de tine ca sa nu te simti ceva care termina degeaba oxigenul, deja limitat, din lumea aceasta “mare”, plina ochii cu locuri ciudate care le numesti “acasa”. Cand ajungi la adolescenta incepi sa te gandesti la chesti de genu’, deoarece dai de alti oameni care nu gandesc ca tine, dar care fac acelasi lucru ca si tine, adica se nasc si ei candva, pe urma iti arunca in fata o chestie pe care ei o numesc “a-ti trai viata” ca mai apoi sa moara, desigur, la fel ca si tine candva.
Deci “viata” este o chestie mare sau mica, depinde cum o vezi, dar in care toti facem acelasi lucru, in mare, detalile nu conteaza intotdeauna…
Doar acum am realizat ce minunat o sa fie, abia astept sa cresc “mare”, sa-mi bat capul cu tot felul de chestii care ajuta la “dezvoltare”, apoi sa raman invizibila pentru restul universului, dar sa fiu totusi fericita cu amintirile celor 100 de oameni care m-au cunoscut vreodata, iar apoi sa ajung in ultimul stagiu, adica sa mor, bineinteles…
Post Scriptum:
Ceea ce am scris e doar o parere de a mea de acum cativa ani, ma gandeam ca ar merita sa fie postata… stii, parca are un adevar printre randuri, dar, vedeti voi, asta e doar parerea mea.
Ceva, nu stiu exact ce… Fum!
Fum, fum si din pacate iar fum. E in fata mea, in spatele meu, in stanga si in dreapta mea. Si daca ma uit mai bine, il voi vedea plutind deasupra mea, dar stai, e chiar pe mine, se agata si se imbiba in hainele mele. Daca intra in mine? Ce ma fac. Trebuie sa ma calmez, sa gandesc lucid, mai bine fug, dar unde? Fumul e peste tot, ma sufoca, vine spre mine, nu-i pot face fata. In momentul acela de nebunie interioara, ma zbat cu putere sa scap din mrejele lui, apoi, cu prima ocazie ma strecor afara avand grija sa nu fiu observata.
Drumul e acelasi, inapoi de unde am venit, dupa ce ajung acolo de unde am venit o sa ma duc spre cealalta directie, vreau sa le incerc pe toate. In stanga am gasit fum, am incercat in spate si m-am lovit de o ceata densa, care era, bineinteles fum, acum am venit din fata, iar acum… ultima sansa… sa o iau in dreapta, acolo pare mai curat, ceata dubioasa parca se ridica, e sigur momentan, dar oare cat pot scapa? Cat timp pot sa stau departe de fum, parca-l atrag, il simt cum vine spre mine… gandurile acestea paranoice ma inconjoara intruna, dar nu pot sa stau departe de singura directie fara fum, asa ca ma duc, imi iau inima in dinti si pornesc la dreapta …
Directile acestea ma ametesc, sunt nedeslusite… toate ma atrag spre un prag al caderii invizibile…
I Was Helped! Thank You “lev darko” :)
Nu stiu ce setari am stricat eu sau altcineva, dar daca las un comment nu-mi mai apare site-ul odata cu nickname-ul, ceea ce e ciudat, avand in vedere ca eu comentez fiind logata. Nu stiu exact care e problema, deci daca are cineva vreo idee va rog ajutati-ma. Stiu ca ma milogesc, dar sunt cam paralela cu wordpressul, mi-a luat o ora, cel putin, sa gasesc “blogroll” si felul cum adaug, la fel am patit si cu singura mea pagina in plus de pe blog. Stiu ca poate sunt putin cam melodramatica, dar totusi, v-as multumi enorm daca mi-ati spune care e treaba cu lipsa site-ului odata cu numele 
… Multumesc anticipat
(Ar fi) o Schimbare…
Gândeşte-te că zbori sau visezi, un loc pe care-l vezi pe geamul masinii. Ca o altă lume pe care nu o atingi, simţi sau auzi. E acolo, o admiri, dar atât, nimic mai mult. Oare de ce? N-ar fi mai frumos să pluteşti încet spre ea, împotriva raţiunii tale. Să o laşi pur şi simplu să zboare, iar tu, să fi din nou ridicol de iresponsabilă. Toată lumea ne crede adulţi, sau cel puţin aşa spun ei când greşim, iar în rest suntem nişte copii. De ce? Nu are sens şi e frustrant, de aceea vreau să fie o zi în care eu să fac absolut tot ce-mi trece prin cap. Să mă duc pe o stâncă mare, cea mai mare, şi să-mi dau drumul, să urlu cât mă ţin puterile în timp ce las vântul şi lumea în spate. Să zbor, da, să zbor, să reuşesc cu dibăcie să ratez pământul şi să mă înalţ cu gândurile mele departe de tot ceea ce mă înconjoară. Mi-ar plăcea, dar aş putea? Mi-aş dori, dar m-aş lăsa? Poate da sau poate nu, eu sper doar că se va întâmpla, într-o zi cu soare, căci asta ar fi o schimbare…
Gandurile Unui Catelus
Stiti care e partea amuzanta?… Faptul ca nu e nicio parte amuzanta. Adica ar trebui sa fie, deja ma pufneste rasul, dar “c’est la vie”… nu pot sa ma intorc in timp, sa ma schimb, sa nu exist, pot doar sa raman aici, sa exist si sa creez, sa vad tot ce ma inconjoara, doar lumea-i larga, ma omoara… rime, versuri cu omonime, se invart si ma ametesc. Unde-i simplul vietii noastre, care sare si se agata de a noastra mare groaza? Numai asta cam gandesc, in clipa in care obosesc. Amuzant, va spun pe bune, grea e viata fara mine. Sunt un catelus micut, m-am nascut, acuma cant, dar nimeni nu ma intelege, toti ma ataca si ma-npung cu a vietii marginire. Nimeni nu-ntelege oleaca. Am o zgarda anti purici, nu ca as avea nevoie, oricum fug “mare nevoie”. Oare cum se poate asa, ei sa fuga uite asa. Asta este nesimtire, eu va spun chiar cu mahnire, acum pe veci, eu nu mai pot sa-ntineresc. Cu o labuta fermecata, va salvez armata toata, sunt un catelus micut si pe toti eu va amuz. Dar pe urma sa vedeti, vai de tine si tine, scumpe om fara numire, caci te vad, te memorez, apoi tot te devorez. Isoscel e-n devenire…
read, onegai^_^… anime
M-am “japonezit”, din cauza miilor de minute petrecute in vizionarea anime-urilor (desene animate specific japoneze). Desi e posibil sa fiu putin cam mare pentru desene, din punctul meu de vedere nu sunt, deoarece stiu o multime de persoane de toate varstele care le mai vizioneaza inca.
Ma gandeam sa va spun ceva despre anime-uri cu ajutorul “experientei” mele din domeniu si cu ajutorul wikipediei (da, stiu ca puteti cauta si singuri, dar de asemenea stiu si ca nu o veti face ).
Termenul de ”anime” vine de fapt de la abrevirea din engleza a cuvantului “animation”. La noi se traduce ca “desen animat specific japonez” pentru ca grafica este inventata, practic, de ei, in timp ce ei definesc “anime” orice are legatura cu animatia. Toata treaba acesata a inceput pe la inceputul secolului XX. Desi e logic, din moment ce atunci a inceput expansiunea tehnologiei, eu ma mir, deoarece cand ma gandesc la Japonia ma gandesc la o istorie indelungata de mii de ani. Stiu ca e oarecum prostesc, dar am eu iluzia aceasta . O alta chestie interesanta despre cuvantul in sine este acela ca nu are plural, desi in limba romana se aude des termenul de “animeuri, anime-ul” este de fapt gresit, termenul find de fapt doar anime in orice situatie… Lucrul fascinant, dupa parerea mea, la anime este faptul ca pastreaza dimensiunile unui om cand il deseneaza, adica capul este baza proportiei. Mai este, desigur, si formatul chibi, in care personajele au un corp disproportionat, adica capul mare comparativ cu corpul ( mai au tendinta sa aiba si niste ochii mari si adorabili, din ce-am vazut eu )… Fata de desenele stiute de majoritatea, anime-urile (asa m-am obisnuit) folosesc alte expresii faciale pentru a exprima strea emotionala sau gandurile personajelor. Anime-urile sunt impartite in mai multe categorii si genuri. Sunt cele yaoi/yuri (boys/girls love), ecchi (putin perverse), josei/seinen (pentru public matur, drame sau thrillere de exemplu, pentru femei/barbati), mecha (cu roboti), shoujo/shounen (pentru adolescente/adolescenti), slapstick ( comedie exagerata), harem(povestea se invarte in jurul unui baiat care e inconjurat de fete) cam stupida explicatia, dar asta e, reverse harem( o fata si mai multi baieti), bishounen( in general, baieti cu abilitati speciale, fizice sau psihice). Mai sunt cateva, dar acestea sunt baza, zic eu
Cam aceasta a fost teoria. Daca cumva am reusit sa corup pe cineva cu articolul meu semi plagiat, uitati niste titluri: kaleido star(shoujo), blue gender (mecha, seinen), Kiniro no Chord sau Corda d’Oro(reverse harem, shoujo), Spirala(bishounen, psihologic, nu am alta categorie in cap, are destul de multa logica si o poveste captivanta), mew mew power(shoujo total ), jigoku shoujo(josei,seinen. traducerea e de “hell girl”, va recomand), zero no tsukaima( un alt shoujo total), junjou romantica(yaoi), ouran host club( bishounen, reverse harem, slapstick), papa to kiss in the dark (yaoi), nana(o poveste incredibila, are si drama(adica film specific japonez)), death note(o alta poveste incredibila, e psihologic, bishounen, seinen/josei, are si drama), strawberry panic (yuri)
Drumul meu, Într-o zi cu Soare
E o zi frumoasă, soarele a ocolit vitejeşte nori şi acum străluceşte peste oraşul acesta prăfuit peste care nu mai vrea nimeni ploaie. Lumea e încântată de vremea aceasta caniculară, chiar dacă te sleieşte de toate puterile, nu poţi să nu-i admiri frumuseţea. Mingea acea galbenă plină de lumină se joacă cu endorfinele noastre, astfel că nimeni nu îndrăzneşte să se gândească macar la ploaie. Poate de acea nu mai vine, a vazut că nu e dorită, a plecat într-un loc mai bun pentru următoarea perioadă, să-şi vadă şi ea nişte priviri amorezate îndreptate spre cer cu o rugăminte fierbinte în ochi, o rugăminte care cere ploaie…
Mă îndrept agale spre centrul dragului meu oraş, unde se află clădirea. Mai degrabă complexul, sau mai simplu spus, locul unde trebuie să ajung. Lumea fericită de pe stradă te molipseşte efectiv, nu-ţi vine să crezi câtă lumină se strecoară în zâmbetele lor. Mai ales anumite zâmbete, nu ai cum să nu vezi cel puţin o faţă familiară pe drumul acela atât de populat, eu le văd zilnic. Când nu le văd, o stare ciudată de anxietate nepoftită se strecoară în gândurile mele. Da, îmi e dor de anumite zâmbete, dar văd că ele nu se prea sinchisesc să iasă odată cu soarele acesta de peste norii mei. Dar merg mai departe, chiar dacă mi-aş dori ca luminiţa aceea roşie să rămână mai mult, să pot cugeta şi vedea fără să am ţintă, dar am, aşa că merg mai departe, să întâlnesc şi privirile celorlalţi necunoscuţi…
P.S: incerc sa scriu cu diacritice, dar dupa cum observati nu chiar peste tot (gome ^_^)
Trecut, Prezent, Viitor…
Mă gândeam la viitor, şi când am văzut ce mă aşteaptă, m-am decis să-mi trăiesc prezentul, să nu mi-l irosesc gândindu-mă la viitor… Când am ajuns în clipa viitorului… Am privit în urmă şi mi s-a prelins pe faţă cel mai frumos zămbet… Şi mi-am dat seama că merită să-mi irosesc viitorul pentru a privi în urma, pentru a-mi aminti de un prezent care a devenit trecut, dar care îmi va rămâne în suflet pentru totdeauna… De ce? Pentru că l-am trăit, am dobândit amintiri de neînlocuit, am câştigat iubire şi timp… Fără să-mi fac planuri de viitor, am trăit clipele… De bucurii, necazuri, peste care am trecut cu ajutorul celor din jur… Azi nu mai există notiunile de trecut, prezent, viitor… Ci doar un permanent prezent care îl voi trăi undeva departe pentru totdeauna… Ce este moartea? Este doar trecerea într-un permanent prezent, într-o lume fără limite, unde nu eşti nevoit să te gândeşti la viitor… Aşa că trăiţi-vă viaţa, căci atunci când vă aşteptaţi mai puţin ea se poate sfârşi! Nu vă mai gândiţi la viitor, traiţi-vă prezentul, căci veţi fi surprinşi când va veni clipa, şi nu va mai exista viitor, va fi doar un permanent prezent care trebuie trăit!
M-am invins
Miluji te, volin te, mina rakastan sinue, s’ ayapo, yo tyebye jyublyu, je t’aime, I love you, te iubesc… o pot spune intr-o suta de limbii, dar conteaza? Pe mine nu ma incalzeste. Lumea mea ploioasa a fost vizitata de fulger, dar atat, nimic mai mult. Un fior, un zambet, o lumina si atat. Fluturii nu vor sa zboare, vor sa zaca. De ce? nu vreti sa plutiti, norisorii sunt aproape, odata ajung acolo. Dar tot nu vor, deja se pierd, se indeparteaza de mine… Nu!!! Veniti inapoi sau luati-ma cu voi, vreau cu voi, altfel nu va mai fi iubire, dar nu, ei incapatanati vor sa zboare, nu vor bagaje… iar eu, ce pot sa fac? Sa ma uit in urma nu are rost, prezentul ma va prinde si ma va arunca in viitor, e mai bine daca ma duc eu spre el, poate speriata, dar tot va veni, cu cat mai repede cu atat va fi mai “trecut”… Dar amarnic, viata mi se scurge in noapte, se dizolva in gandurile nespuse si raman acolo, e mai bine, da, lumea mea, acolo e frumos. Acolo lucrurile sunt gri, nu ma mai chinui cu monocromatice, dupa lupte seculare se intampla, iar eu? Exist, da, exist! Si o spun cu tarie caci am invins, m-am invins pe mine si sunt mandra, ma falesc si-o luminez, caci eu inca exist.
I’m dizzy
Astazi sunt plina de “gratie”. Ma rotesc in jurul propriei cozi ca mai apoi sa ma impiedic. Scap tot ce prind si rastorn totul. Cam asa a fost dimineata mea, dupa o vreme am revenit la normal cu un calm indestructibil inaintea mea. M-am simtit ciudat, parca nu eram eu. de fapt, si acum simt aceea prezenta necunoscuta si ciudata in mine. Acum cateva zile, ceva a murit in mine, nu interpretati gresit, ma refer la o alta bucatica din speranta pentru lumea mea care s-a stins ca o steluta si apoi a cazut ca o pleiada, pentru o scurta bucata de timp. Cerul meu a mai scapat de o stea. Carul cu dorinte a mai pierdut un piciorus, iar luna a mai descoperit un crater in ea, saracuta. E atat de fragila, si totusi, continua sa atraga fiecare meteorit din imediata ei apropiere, iar acestia, badarani cum sunt, o ranesc. Indiferent daca devine intimidata de acel meteorit mare ea ramane ferma pe pozitie. Existenta aceasta…
cine ce a spus