Silly quote of the… day/week/month… depends… I
“An apple a day, keeps the doctor away. But if the doctor is cute, screw the fucking fruit.”
Gandeam (stiu, ce chestie)…
… cat de tare poate fi ca pot sa scriu despre ce vreau cand vreau fiindca am blog?
Va spun eu, foarte tare 
)
Asa ca vroiam sa va anunt de puterea mea speciala si, care nu mai e tocmai secreta.
Uite o poza:
Si mai vroiam sa va spun ca am racit. Din nou. Si ca sunt atat de plictisita in ultima vreme…
L0v3
Nu cred in iubire. Cel putin, asa cred deocamdata…
Ma gandesc ca e reala, doar ca nu e pentru oricine, si nu oricum.
Cred ca trebuie sa fii o anumita persoana, sa ai o anumita personalitate, ca sa o traiesti.
Cred ca e pe nivele, trebuie sa oferi ceva din tine pentru a trece la urmatorul nivel. Iar cand vei avea curajul sa te dezbraci, atunci vei stii ce e.
Probabil ca te simti ca in varful unui munte. Iti infingi bocancii adanc in stanca, sperand sa mearga totul bine, dar fara sa te gandesti totusi la fiecare pas. Iar cand ajungi, acolo in varf, o sa vezi lumea de sus.
Nu, nu aroganta, ci un fel de intelepciune atotstiutoare, care nu simte nevoia sa impartaseasca cunostintele. Dar desi vezi lumea de sus, tot o sa fie niste nori, care o sa te impiedice sa vezi de unde ai inceput escaladarea.
Si ce e si mai rau, e faptul ca e un varf, incepi pe teren sigur, lat, jos, dar sfarsesti la inaltime, pe o portiune ingusta si abrupta. Incercam sa ne tinem echilibrul cu ajutorul celuilalt, dar e mai greu deca pare, caci balanta tot cade dintr-o parte in alta, pana ne dezechilibreaza si cadem…
Daca avem noroc, supravietuim.
Dar daca am cucerit Everestul, ca mai apoi sa-l abandonam fara o dovada, cred ca vom muri.
Picajul in jos te nauceste. Trebuie sa revii printre muritori si sa redevii unul din ei.
Te intrebi ce s-a intamplat cu celalalt? Cel mai probabil raspuns: Nu vom stii niciodata.
Poate zace mort, printr-o rapa. Poate a devenit o mata afurisita, care printr-un noroc chior a cazut in picioare. Sau poate se zbate intre viata si moarte, iar una din ele va castiga candva, peste ani si ani, cand razboiul se va mai raci. Cel putin spera, cred eu. Caci atatea lupte te distrug, atat de mult… incat nu cred ca iti mai pasa cum se termina, ci cand se termina, odata!.
E o posibilitate sa uiti. Dar e cam nula. Presupune renuntarea la umanitate. Dar mai bine te feresti, mai bine te redresezi, mai bine revii in lumea tuturor. Caci renuntarea presupune imaginatie, inseamna sa tii cu dintii de o amintire, de un gand, de o urma, de un sarut… care au fost, dar nu mai sunt.
Dar eu vorbesc ipotetic, asa ca ce conteaza? Eu vorbesc de speranta, de fantezii necunoscute implinite de o singura persoana, de… ei bine, de iubire.
Dar nu-i nimic. Nu are rost sa ne batem capul cu ea. Apare o data la 1000 de ani. E o legenda. E un gand care fulgera mintea tuturor, ramane in capul catorva si apartine unuia. E o enigma, caci nimeni nu a avut-o vreodata cu adevarat.
Si daca a avut-o, atunci nu mai exista. Si daca mai exista, cu siguranta ca nu sta undeva sa povesteasca despre ea. Caci cine ar vrea sa povesteasca despre ceva ce are si poate trai
Later Update:
P.S: In postul trecut vorbeam despre cat de mult ma enerveaza iubirea. Acum scriu despre ea. Toata chestia e la fel de confuza si pentru mine <_<.
Damn God!*
Am incercat sa sa scriu un post pe tema asta de multa vreme, dar nu pot nicicum sa scriu ceva exact fara sa-mi sara ţandăra…
Asadar, de ce mi se pare mie lumea din ce in ce mai religioasa… De ce?! Si de ce Dumnezeu? De ce doar crestin? De ce el?!
Inteleg ca e criza, ca problemele se tin lant pe plan financiar, psihic, familial etc… Dar de ce neaparat acel Dumnezeu crestin, care a creat intreaga lume, munti, copaci, rauri, lacuri, triunghiul bermudelor, creaturile, in mai putin de 7 zile? De ce e el cel mai important?
Nu am fost niciodata o persoana religioasa, desi bunicii mei sunt/erau, iar parintii mei sunt, unul chiar cu teologia ca facultate… Dar niciodata nu am putut sa cred in cineva care a creat lumea in 6 zile amarate (care trec cam repede mai nou) si care ne lasa liberi sa luam toate decizile, dar care totusi ne spune ce e bine si ce e rau. Ne spune in mod indirect ce si cum sa facem, dar noi luam totusi decizii gresite, iar el ne pedepseste atunci. Peste tot cande vorba de razbunare, el ne spune (prin niste carti antice si de demult) ca nu e bine sa-ti faci singur dreptate. Bine, pana acum de-acord, dar persoanele acelea care au fost omorate fara niciun motiv de ce au trebuit sa fie motivul disperarii/ nebuniei/ nervilor lui/ei? Razbunarea nu e buna, dar atunci cum ar trebui sa ne simtim cand un idiot ne injunghie prietenul de fata cu noi (de exemplu)? Noi nu avem voie sa ne razbunam, dar idiotul are voie sa mearga mai departe fara sa pateasca nimic. Nu mi se pare corect. Si acesta nu e singurul exemplu, dar incercam sa dau unul mai subiectiv, dintr-un anumit punct de vedere, si care sa nu se refere la milioane de oameni decedati…
Poate sunt eu mai batuta in cap, cine stie, doar geniu nu am ajuns sa fiu pana acum…
Si multa lume se cearta cu el, deoarece el ne cauzeaza durerea… Dar cu cat cresc mai mult, cu atat cred ca Dumnezeu este scuza pentru speranta puerila, indiferent de varsta, si pentru durerea din lumea ce ne inconjoara. Ne prefacem ca nu vedem asta, il slavim si-l preamarim, prefacandu-ne ca nu vedem… Da! Asta e el, o scuza ca noi sa nu ne simtim vinovati, caci el va lua vina asupra lui. Daca va uitati cu atentie la stirile generale care au legatura cu moarte, razboi, durere si terorism, toate se invart in jurul religiei, iar acestea sunt cele mai mari probleme ale sec XXI. Deci daca religia ne cauzeaza asa multa durere, de ce o lasam sa ne invadeze lumea in halul asta?
M-am saturat de aiurelile astea religioase, sincer. M-am saturat sa ma lovesc de religie in ora de desen sau stiinte, fara sa aiba vreo logica sau insemnatate. La naiba cu ea, doar “let it be” si cine moare bine, cine traieste bine. Oricum religia nu face vreo diferenta pozitiva in viata mea. Nciodata nu a facut si probabil niciodata nu o sa faca ceva care sa-mi schimbre “credinta”. E doar o alta chestie cu amploare in lumea asta, la fel ca sportul, sanatatea, amuzamentul, munca, literatura…
La urma urmei, cine l-a pus sa-si sacrifice fiul? Nu l-am rugat eu sa si-l catere pe o cruce si sa moara in dureri, ca mai apoi sa-mi scoata timp de 2000 de ani ochii cu sacrificiul lui.
Fara suparare pentru cei care cred, dar privind dintr-o perspectiva obiectiva si putin cinica, acesta e adevarul…
P.S: Sugestiva poza…
- Eve: Avortul e o crimă.
Dr. House: E adevărat. E o viaţă şi tu ar trebui să o iei.
Eve: Fiecare viaţă e sfântă.
Dr. House: Haide, vorbeşte cu mine. Nu-mi cita sloganuri de pe maşini.
Eve: E adevărat.
Dr. House: Nu înseamnă nimic.
Eve: Înseamnă că fiecare viaţă contează pentru Dumnezeu.
Dr. House: Nu pentru mine. Nu pentru tine. Şi judecând după numărul de dezastre naturale, nici pentru Dumnezeu.
- Dr. House: Dacă vorbeşti cu Dumnezeu, eşti credincios. Dacă Dumnezeu vorbeşte cu tine, esti nebun.
* Al naibii Dumnezeu
Urasc Razboiul!
Vizionam un filmulet cu stirile din America, unde comemorau atacul din 11 septembrie. Si eu, ca o adolescenta enervata ce sunt, am inceput sa ma agit intrebandu-ma de ce mama naibii exista razboiul?
Da, pricep ca asa se capata pamant si resurse si alte c******* cruciale pentru o societate. Dar nu ar putea sa se razboiasca liderii intre ei. Stiti voi, o partida pe viata si pe moarte intre doi oameni, nu doua milioane de oameni. Ca doar de, oricum sunt o gramada care ar vrea sa se sinucida pentru tara, asa joaca ceva in doi… Ca sahul, ca doar e relativ inofensiv… Si daca chiar vor sange, atunci pot incerca ceva cu cutite aruncate de la 11 metri sau primul glont de la 11 metri sau clasicul “Nu te supara, frate”! Variantele sunt nelimitate…
Oricum, mesajul meu plin de nervii e: IDIOTILOR!
Desi am incercat sa inteleg motivul razboiului, unul care sa aiba sens si care sa nu fie scuza patetica a unui om marunt care incearca sa acopere alte lipsuri, tot nu am gasit.
Asadar, luminati-ma?!
Băi, captura mi-ai turele!: E Nasol Să Fii Adult!
Întotdeauna am crezut că e bine să fii adult. Credeam că vei depăşi fazele penibilităţilor, corpul tău va înceta să gândească singur şi să facă lucruri de neimaginat şi se va opri din a scoate sunete de-a dreptul terifiante. Dar mai presus de toate, am crezut că vei trece peste sentimentele acelea care vin buluc peste tine când întâlneşti pe cineva nou. Credeam că jigniriile găsite de un idiot nedezvoltat sau de o fostă prietenă geloasă pe păpuşica ta barbie vor dispărea.
Ei bine, la dracu! Nu! Singura diferenţă este aceea că înveţi din propriile cascadorii şi trânte “accidentale” să-ţi faci nişte prieteni mai buni, sarcasmul, bârfa (indiferent de gen) şi ceva forţă brută, mai simplu spus pentru cei care se cred elevaţi, statut social. DA! Asta e arma, statutul social. Nimic nu se schimbă, din grădiniţă până la bătrâneţe. Barbie şi Ken se transformă în forţă brută (literalmente), apoi în ironie şi judecată, iar într-un final (mai mult sau mai puţin) se transformă într-o casă şi în pământ.
Dar ceva tot e mai bine când eşti mic, ai mila celor mari de partea ta, după pubertate eşti exilat din cutia milei şi eşti agăţat din ce în ce mai sus pe cuierul vieţii. Da, da, ştiu. Cuier?! Da, cuier. E folosit pentru a agăţa lucruri de el, cam aşa cum suntem noi… Şi cu cât ajungi mai sus, cu atât mai rău pentru tine. Deci baftă tuturor post-adolescenţilor care se zbat disperaţi prin lume.
Venind vorba, stiţi cum se spune: “să creşti e obligatoriu, să te maturizezi e opţional”. Nu ştiu ce să zic, adică e adevărat, problema e dacă te vei lăsa/te-ai lăsat maturizat de familie, prieteni sau anturaj sau dacă ţi-ai lua/luat părerea în spinare şi le-ai lăsat baltă toate aşteptările. Eu sunt indecisă, nu pot fi nesimţită în totalitate, dar întotdeauna m-am oprit din a dezamăgi pe cineva, lucru care mă calcă pe mine pe nervi, darămite pe cei din jurul meu. Momentan învăţ să fiu nepăsătoare, şi e al naibii de greu, căci trebuie să-ţi înfrunţi fiecare nenorocit de impuls…
Una din devizele mele, mai mult sau mai putin :
“-Rules To avoid criticism
do nothing
say nothing
be nothing”
P.S: Are careva vreo idee despre cum să-ţi pese mai puţin?
Cat de sec…
Nu vi se pare ciudat că toţi cântăreţii cântă despre “broken heart” şi “why don’t you love me?”, de parcă lor le-ar fi greu. Şi majoritatea mai sunt şi cu feţe de păpuşi de porţelan şi 90 60 90, atu care cred că îţi dă o oarecare şansă în plus în iubire. Adică pe cine minţim când spunem tâmpeniile ălea cu “nu-mi pasă cum arăti”? Să fim serioşi măcar un moment, eşti vedetă, eşti frumoasă, eşti talentată, presupunem că nu eşti proastă (da, ştiu, nici mie nu-mi vine să cred, dar au cap majoritatea găgăuţelor holiudiene), mai ai şi bani (asta înseamnă că nu eşti cu el pentru asta, dar asta nu e neapărat un plus) şi totuşi tu plângi într-o melodie 4 minute pentru inima ta frântă, te compătimeşte o gloată mare de fani înfocaţi şi te alegi şi cu ceva bănuţi pentru shoppingul de revenire. Dar culmea, toţi trec prin nişte pase tragice (vai, vai!).
La naiba, viaţa nu e corectă, lucru de care m-am prins şi eu ceva mai devreme, dar ştiţi cum e cu momentele ăstea de luciditate crudă şi cinică asupra lumii, le simţi, le plângi şi pe urmă încerci să le uiţi ca să treci prin viaţă cu toate chestile de rigoare pe care le implică…
Cât de sec…
Şi nu, nu sunt îndrăgostită, adică nu chiar nu, dar cu siguranţă nu e da. E complicat, căci deja momentul meu de luciditate asupra lumii s-a spulberat, aşadar el nu e încă eliminat.
(Pricepe cineva ceva din asta?)
(Which) Bands… III
48. Radiohead
E un tip, in spatele contorsionistilor, care chiar pare sa aiba un cap de radio.
49. Green Day
Sunt nascuta in august si nu m-am prins, rusine sa-mi fie… calendarul… si eu care am cautat data de 21 august 2006 (am gasit un contabil mort in ziua aceea, dar nimic mai mult si mai interesant).
50. U2
Sunt doi de “u” pe cladire.
51. Dead Kennedys
Sunt pe perete, langa “madonna”.
52. Twisted Sister
Probabil sunt contorsionistii aceia din mijlocul drumului.
53. Cowboy Junhies
Sunt niste cowboi langa gunoi.
54. Crowded House
Se vad pe geam niste fete imortalizate, in apartamentul ticsit de oameni.
55. Pavement
Singurul trotuar vizibil este cel de lang “yellowman”.
56. Talking Heads
Chiar ca sunt niste capete vorbitoare tipii de la TV.
57. Eminem
Mai pe scurt M&M? in romana “emanem”. Asta chiar a fost buna, desi am banuit, a trebuit sa trisez ca sa fiu sigura.
58. Iron Maiden
In spatele tipilor cu servieta si la costum.
59. Jewel
E un lantisor albastru superb pe jos.
60. Kiss
Cele doua tipe care se saruta?
61. New York Dolls
cele trei tipe care vor fi calcate de “rolling stones”… sunt cele din vitrina.
62. Nine Inch Nails
Este o gramajoara de bete la picioarele printului, e singura chestie care aduce a unghie.
63. Deep Purple
E blocul din fundal.
64. Men At Work
Cat l-am cautat, e tipul de pe bloc, cel putin pare la lucru.
65. Seal
Eu stiam ca seal inseamna stampila, sigiliu… dar aici de fata e vorba de posterul cu foca de langa zombie.
66. Subways
Langa cowboy guys.
67. Eels
Sunt niste anghile intre regina si print.
68. The Cranberries
Nu stiu ce inseamna “cranberrie”… dar oricum, e lada de langa “green day”.
69. Trio
Am gresit, aici sunt cele trei tipe calcate de un bolovan.
70. The Postal Service
E evident ca e postasul.
71. Bush
E o tufa sub trandafiri.
72. The Vines
E o vita de vie, cred, care iese din canal… nu stiu ce spuneti voi, dar ma indoiesc de calitatea vinului lor.
73. The Pixies
Aici sunt zanele de fapt…
74. The White Stripes
Benzile albe… adica zebra
75. Cornershop
Scrie mare “SHOP” )
Urmatorul articol va fi cu melodiile favorite invatate din acest joc (multumesc din nou celor mentionati in “(which) bands”=> respectiv: neo (http://neo1984.wordpress.com) si emmafantasy (http://emmafantasy.wordpress.com) ) si cu ce mi-a placut sau nu. Sper ca-l voi posta curand
Deci?/“So, dear idiots, bite me!”
Astazi am avut o serie de discutii cu o prietena si un prieten. Nu ma deranjeaza sa fiu criticata. Bine, mint! Cine naiba recunoaste cu o mana pe inima si una in foc ca s-a simtit bine cand a fost criticat/a? Oricum, ideea e ca inteleg si accept sa fiu criticata, dar nu aiurea. De ce e o problema faptul ca eu am o opinie?
Adica, tu esti idoata pentru ca nu-ti place ”******’ roz cu fundita”. Ok, nu-mi place si spun lucrul acesta. Sau am facut o greseala, o recunosc (ca orice om de buna crestere), dar e peste puterea mea sa aflu de ce sunt idioata?
Deci, da-o naibii de treaba, de cand e interzis sa ai o opinie? Adica, eu facusem intr-o vreme eforturi considerabile de a fi o oaie cuminte si ascultatoare a societatii. Dar sunt frustrata (de unele chestii, doar. Si stiu ca e jalnic, dar scutiti-ma si voi acum) si nu ma pot abtine. Chiar nu eram o fire prea vorbareata, cel putin asta cred eu, asadar nu ma pot abtina cand vine vorba de comentat (in unele situatii).
Bineinteles ca prefer sa fiu idioata, cel putin am o opinie. Invidiez oile pentru siguranta in care zburda, dar daca se va intrevedea o stanca in dreapta si un lup in stanga? Din instinct vor lasa naibii lupul in urma si vor fugi spre stanca (ele neavand fata si spate pentru mai multa campie pe post de pista). Atunci ar fi nasol pentru ele, nu-i asa.
Deci, voi ce sunteti?
P.S: al doilea titlu e optional
Doar o umbra nula.
Durerea mea
Imi striga non- stop,
Dar sincer va spun
Sa o astampar, Nu Pot!
Totul ma inconjoara,
Ma acapareaza, ma omoara.
Se intind si desprind,
Si fug la goana gafaind.
Si se intorc cu noroc
Si ma inghit pe loc
Si ma sorb dintr-o privire,
Cu o umbra pala de mahnire.
Iar eu ma avant in abis
Si-l gasesc ca pe un vis,
Cu-o greseala colosala
Il traiesc, frivola find.
Dar ma trezesc apoi buimaca,
Insangerata, indurerata…
Si ma ridic iar in picioare
Ca sa plec din nou la vale.
Acolo voi gasi un loc,
Un loc cu un dragut de foc,
Ce ma va incalzi pe loc,
Ca mai apoi sa faca “poc”.
Nu stiu cum de s-a intamplat,
Stiu doar ca mi-a pasat,
Ca el s-a dus si s-a ascuns
Si la mine n-a ajuns.
Dar il monopolizez,
Fara sa stiu ca-l cam ranesc…
Dar el tace si ma-ndura,
Caci “sunt doar o umbra nula.”
Repetă, încearcă, ameţeşte şi iubeşte!
Un gând,
Un vis,
Mai târziu şi o privire.
O amintire şifonată,
O întâlnire ratată.
Un alt gând,
Alte vise,
Alte priviri oarbe,
Alte amintiri,
Alte întâlniri,
Apoi un zâmbet,
Şi un sărut,
O îmbrăţişare,
Şi-un amurg.
Un gând de rău augur,
O noapte albă,
Şi un sfârşit.
O inimă crăpată,
Tare pătată.
Plină ochi de sentimente
Abureli şi amintiri.
Se încheie deodată
Şi renaşte de-ndată,
Cu o mare uitare.
Fie că vrea,
Fie că moare,
Ea se trezeşte.
Şi cu o mare grandoare,
Repetă totul din uitare…
Tot Eu!
Nu-mi vine să cred că-mi trăiesc iadul în mijlocul raiului. Că în locul în care ard în flăcări, unde-mi spun cele mai ascunse gânduri, unde cinismul a sărit liber din fiecare colţisor şi în fiecare persoană întâlnită şi urâtă de mine vreodată, sunt eu. Da, acolo eram, în locul de care mă temeam cel mai mult, şi totuşi, acum, când mă uitam cu durere la sentimentele mele, transformate în culori reci sau calde, nu puteam să nu zâmbesc de propriul meu coşmar, care într-un mod bizar mă făcea fericită… Eu mă transformam în ceva degradant pentru orgoliul meu, în ceva monocromatic, care îmi sfărâma curcubeul, silindu-l sa devină alb, ca cerul, şi negru, ca pământul, numai aşa îmi mai puteam defini universul… Dar acceptam cu inima îndoită, căci ramaneam tot eu…
Macar de Ne-am Cunoaste
De fapt te cunosc, te văd oriunde mă uit. Dacă stau să privesc fix ceva, îmi pot imagina părul tău rebel şi brunet în timp ce privirea ta mă reperă vag prin mulţime. Eu le văd negrul lor pierdut. Poate chiar s-a întâmplat să treci pe lângă mine, să fii real şi nu doar o amintire, dar poate închideam ochii pentru câteva momente atunci când erai în preajma mea. Poate îmi era frică că nu erai la fel ca în capul meu. Eu te vreau mereu aşa, într-un singur fel. Dar e greşit, pentru că în mintea mea tu eşti cum vreau eu, dar în realitate eşti doar o poză ştearsă alb negru… vreau să te văd ca pe o utopie a perfecţiunii într-o oglindă oarecare, dar doar o secundă, pentru că ştiu că vei rămâne doar aşa. O reflexie împietrită într-o poză…
Adică ce rost ar avea să-mi sfâşii singură inima când te voi vedea altfel? E o laşitate, ştiu, subconştientul îmi repetă asta de parcă am săvârşit o crimă. Nesuferitul, nu mă lasă, vrea să-mi depăşesc frica aceasta insipidă, după cum o numeşte el. Mă mai lupt puţin cu alter-egoul meu malefic, încercând din răsputeri să deschid ochii spre prezent. Măcar am câştigat o amărâtă de bătălie, căci războiul nu am şanse. M-am oprit fără să vreau în loc, strada aceasta îngustă duce doar înainte, spre bulevard, iar pe aici îşi face veacul un căţeluş cam jigărit, care se uită cu ochii mari la mine, şi mă întreb de ce? Parcă şi el ar vrea să-mi reproşeze ceva, dar nu-l ascult, plec, căci mi-am pierdut războiul, l-am văzut mergând înainte, iar între timp, oglinda s-a spart, cu o rabufnire ciudata, un tipat ascutit, ciobul s-a stins…
Fluturasi! Si…
O poveste începe cu “a fost odata ca niciodată” şi se termină după mult mult timp cu “şi-au trăit fericiţi până la adânci batrâneţi”. Şi totuşi, acolo nu e nicicum vorba de fluturaşi, majoritatea trăiesc o zi. Cum ar trebui să se termine povestea lor? “Şi-au trăit fericiţi până a apus soarele?” Într-un fel nu e corect pentru ei, noi avem ani întregi şi tot degeaba, mulţi tot inutil trăiesc, dar ei? Aşa micuţi, coloraţi şi drăguţi, zboară mereu din floare în floare, bucurându-se de singura lor zi. Razele nevinovate ale soarelui îi aruncă într-o strălucire magică. Dar totuşi, dacă în singura lor zi de viaţă, fluturaşii nimeresc o zi înnorată, unde soarele se ascunde, iar fluturaşii îşi pierd farmecul zborului lor inocent datorita vântului hain care se arată în unica lor minune de existenţă. Ei ce pot să mai facă?
Probabil că vă întrebaţi de ce naiba am ales un subiect atât de “inutil”, pentru uni. Sau alţi ve-ţi veni cu idei absolut “geniale” gen: “lasă că-i avem pe cei de noapte?” Bineînţeles că nu o să-mi petrec restul vieţii printând pliante cu salvaţi fluturaşii, întemeiaţi planeta soarelui veşnic sau altele, e doar o… o idee, un gând şi o metaforă. Unde bat? Simplu, mă gândesc la multele situaţii în care spuneai sau gândeai “oare cum reuşeşte? /Ce nasol, nu ştiu ce-aş face dacă aş fi în locul tău”. Am fost de câteva ori în situaţii mai grave şi toată lumea mă compătimea sau se uita la mine cu nişte ochii mari de parcă tocmai am salvat terra de la o distrugere iminentă. Şi totuşi, aşa făceam şi eu la rândul meu, până când mi-am dat seama că poate nu e totul atât de groaznic sau fascinant, că poate până la urmă chiar suntem toţi doar oameni. Adică am păţit o chestie ciudată, cineva a fost într-o situaţie super nasoală şi mă tot gândeam că dacă aş fi fost în locul ei/lui nu aş fi reuşit. Dar iată ca “dorinţa” mi s-a împlinit şi am ajuns în situaţia ei din neatenţie. Nu a fost chiar atât de rău, mă gândeam la cum am compătimit şi eu la rândul meu şi cum pe urmă am trecut peste. Deci până la urmă timpul chiar este un vindecător bun, chiar dacă nu are habar de “make-up”…
Imi Place Twilight!
Desi am furat sloganul de campanie al unui presedinte american (cel putin asa au spus in „viata cu louie”) vreau ca voi, cititorii invizibili, sa aflati ca-mi place seria „amurg”. Filmul mi se pare ok, are farmecul lui si daca lasi naibii povestile cu Vlad Dracul si te chinui sa gasesti o alternativa acceptabila, atunci poate o sa reuseasca multi sa nu mai critice. Ok, poate sunt eu mai intepata fiindca baga filmul si cartile in aceeasi oala, dar oricum cartile sunt destul de bune. Adica nu neaparat povestea in sine, ci felul de a descrie anumite lucruri, amuzamentul si personalitatile personajelor. Mi se pare normal sa avem cu toti o parere, dar „vedeti voi, ale voastre devin idiot de exagerate”. Unele faze devin ridicole si in carte, dar pana si acelea au intr-un fel farmecul lor ciudatel…
Aceasta a fost doar parerea mea, peace! ^.^
P.S: nu sunt o emoista distrusa sau orice alt adjectiv gandit de voi, dar sunteti liberi sa va exprimati
P.S2: nu sunt nici o “pitzipoanca cu tocuri cui si geanta de marinar”, dar din nou sunteti liberi sa va exprimati
cine ce a spus